Îmi amintesc ce zicea Bobby aici. Atunci i-am dat dreptate, judecând situaţia dintr-un singur punct de vedere. Iar zilele astea mi-a venit rândul să primesc un mesaj care suna cam aşa:
Hi,thanks for the follow!This is an automated message,but this doesn’t make it less true!
U talkin’ to me? :oo Am eu faţă de-ţi vine să-mi dai 5mii sau restul de sandwich de la Mc? Primul impuls a fost să dau block, apoi mi-am amintit că omul îmi răspunsese la ceva twitt, motiv pentru care îi şi dădusem eu follow. Fiindcă mi se pare de bun simţ să fac chestia asta, altfel e ca şi când cineva vorbeşte cu mine şi eu mă uit pe fereastră. În general, îmi plac oamenii care se uită la tine când vorbeşti cu ei.
De aici şi impulsul de a scrie acest articol. Da, e foarte mişto să ai în lista celor care te urmăresc nume sonore. Dar e ca şi când le spui prietenilor că l-ai cunoscut pe Michael Jackson. Şi le-arăţi o poză. În care el -Dumnezeu să-l ierte! e de ceară şi tu, mincinos. Nu e pe bune. Sau ca atunci în clasa a 4a, când !el! te-a invitat la dans, dar obligat de Doamna. Că altfel nici prin cap nu îi trecea, d-apăi invitaţia, pe gură.
De asta spun un mare NU acestei funcţii de autofollow. E prea mecanic procesul, prea puţin uman. Încă n-am ajuns acolo, unde respectul poate fi întreţinut de roboţei. Dacă omul ăla mă urmăreşte, înseamnă că are o comunicare de făcut. Cu mine. Şi dacă o face, îi dau follow negreşit. Dar, până atunci, e ca şi când îmi dă add pe messenger, dar nu-mi vorbeşte niciodată. Nu contorul de la twitter mă interesează, ci ceea ce-mi scrieţi.
Aşa că, vă rog, dacă nu sunt destul de interesantă să primesc unul adevărat, nu-mi daţi follow automat…
sursa