Eticheta: blogosfera (Pagina 2 din 7)

În FHM apar şi cele care gândesc

blondele care gândesc, vreau să zic.

Luaţi de vă minunaţi: Şi blondele gândesc e blogul lunii în FHM-ul de octombrie! Uite-aşa ajung şi eu să citesc reviste pentru bărbaţi … şi să mă laud că am apărut în FHM şi nici n-a fost nevoie să mă dezbrac pentru asta! 😉

(click pe imagine pentru mărire)

Cabral promovează blondele

Cei care îl ştiţi de la TV încercaţi-l şi pe net.

Şi ia vedeţi ce zice în revista Maxim:

… eu – mică?!

:)))

p.s. mulţumirile i le-am transmis deja de-o vreme

Hai mai bine de-a advertiserii să ne jucăm

Ads as if made by you – e un proiect destinat pasionaţilor de publicitate, un fel de ulei pentru talentaţii ameninţaţi de rugină, ISE şi Facultatea de Balet. E proaspăt scos din cuptor, iar mie-mi miroase bine viitorul, căci am aflat că unul din ingredientele pe care l-au pus e suflet. 🙂

Copiii ăştia mi-s dragi, că-s frumoşi şi deştepţi, mi-ar plăcea să semăn cu ei. Până atunci însă, mă mulţumesc şi doar să aplaud cu admiraţie şă să vi-i arăt şi dumneavoastră.

Se mai şi munceşte pe căldura asta?

Da, cu siguranţă da.

Ba mai mult, azi a fost lansat oficial Bakemono, un proiect de publishing născut şi crescut de nişte creiere active, de te iau căldurile şi ciuda numa’ când te uiţi la ele (ele- creiere şi ele-proiecte, că în rest sunt doar “ei”). Dar asta e, când unii se gândesc doar la cum să stea mai pe toate părţile pentru un bronz uniform, alţii se agită să nu stea. Şi uite aşa se întâmplă lucruri.

Unul din lucrurile bune e hohoscopul scris zilnic de Copolovici. Ceea ce se vrea un anti-horoscop înrăit îndeplineşte cu succes ceea ce rubricile obişnuite pe ultimele pagini ale revistelor nu reuşesc: să te binedispună.

Aşadar, se va ajunge acolo, unde nu va mai crede nimeni în horoscop şi toată lumea în Copolovici! Amin.

🙂 Ştiţi că aveţi votul blondelor. Spor!

Autofollow pe Twitter – compliment sau pomană?

Îmi amintesc ce zicea Bobby aici. Atunci i-am dat dreptate, judecând situaţia dintr-un singur punct de vedere. Iar zilele astea mi-a venit rândul să primesc un mesaj care suna cam aşa:

Hi,thanks for the follow!This is an automated message,but this doesn’t make it less true!

U talkin’ to me? :oo Am eu faţă de-ţi vine să-mi dai 5mii sau restul de sandwich de la Mc? Primul impuls a fost să dau block, apoi mi-am amintit că omul îmi răspunsese la ceva twitt, motiv pentru care îi şi dădusem eu follow. Fiindcă mi se pare de bun simţ să fac chestia asta, altfel e ca şi când cineva vorbeşte cu mine şi eu mă uit pe fereastră. În general, îmi plac oamenii care se uită la tine când vorbeşti cu ei.

De aici şi impulsul de a scrie acest articol. Da, e foarte mişto să ai în lista celor care te urmăresc nume sonore. Dar e ca şi când le spui prietenilor că l-ai cunoscut pe  Michael Jackson. Şi le-arăţi o poză. În care el -Dumnezeu să-l ierte! e de ceară şi tu, mincinos.  Nu e pe bune. Sau ca atunci în clasa a 4a, când !el! te-a invitat la dans, dar obligat de Doamna. Că altfel nici prin cap nu îi trecea, d-apăi invitaţia, pe gură.

De asta spun un mare NU acestei funcţii de autofollow. E prea mecanic procesul, prea puţin uman. Încă n-am ajuns acolo, unde respectul poate fi întreţinut de roboţei. Dacă omul ăla mă urmăreşte, înseamnă că are o comunicare de făcut. Cu mine. Şi dacă o face, îi dau follow negreşit. Dar, până atunci, e ca şi când îmi dă add pe messenger, dar nu-mi vorbeşte niciodată. Nu contorul de la twitter mă interesează, ci ceea ce-mi scrieţi.

Aşa că, vă rog, dacă nu sunt destul de interesantă să primesc unul adevărat, nu-mi daţi follow automat…

sursa

Optimism 2009

A fost un eveniment cu invitaţi interesanţi şi o temă de “nimic”, după cum însuşi organizatorul declara :p Sponsorul a fost Gusto, ăia cu pufuleţii şi oamenii decapitaţi. Precis ştiţi reclama stupidă, care doar băieţilor le place; fetele or fi automat scoase din target şi puse la cură de slăbire? De pufuleţi, cel puţin. În fine, nu e treaba mea, dar n-am pus strop de pufulete în gură. Şi nici dorinţe nu nutresc, că cine ştie cu ce dependenţe mă aleg şi pe unde-mi pierd capul în viitorul apropiat. Şi ţin la el, că doar am investit atâta vopsea!

S-a vorbit multă filozofeală şi mai puţină tehnică, ceea ce a avantajat blondele în mod evident. A fost puţin ciudată alegerea câtorva de a NU vorbi despre optimism la o conferinţă despre optimism. Sau de a declara asta în introducere. Încă o dată a fost Bobby Voicu primul, iar restul ar fi putut abandona ideea şi improviza altă formulă de cosmetizare. Căci, în final, dracul nu e chiar aşa de negru – au vrut să spună toţi.

  • De Radu Şerban e prima oară când aud. Dar e genul de om de care îmi place necondiţionat. Are privire expresivă şi inflexiuni blânde ale vocii. Nu ştiu cât e de grozav, că s-a dat misterios, dar a generat ceva pozitiv. Asta era şi ideea.
  • Dragoş Bucurenci a propus o schimbare de dietă la români, şi anume regimul pe bază de veşti bune. A fost prima dată când l-am văzut vorbind. Însă el e o prezenţă vie şi când nu are microfonul în mână, iar uneori se lasă trădat de sprâncene ridicate – chestie care te poate pica examene, dacă mă întrebaţi pe mine.
  • Emi Gal nu mai ştiu ce a vorbit, dar vă pot spune exact cu ce era îmbrăcat :p a, şi faptul că la 10 ani era în clasa a 5a… Mare om şi să vedeţi ce se mai face!
  • Cosmin Alexandru e cel care le-a distrus ăstora decorul. Sper să nu-l ajungă blestemele, dar omul n-avea loc de o excrescenţă a scenei şi a luat atitudine.  În rest, am reţinut că e bogat :p
  • Cristian Lupşa e genul de tip, pe care nu mă pot hotărî dacă ţi-l doreşti de fiu sau de bărbat. Ştie cuvinte ca Leibniz şi Butterkeks. E citit, umblat în lume, blond şi bine îmbrăcat. Şi chiar dacă pe alocuri nu am fost de acord cu ce a zis, cred că prezentarea lui a fost cea mai coerentă. Am apreciat şi că a răbdat până la final.
  • Eugen Hriscu a vorbit ştiinţă pe limba muritorilor şi a trezit interesul publicului. De la el am învăţat că rolul terapeutului e acela de a-şi face pacientul să se simtă în relaţie de ok-ok, măcar cu el. De a-i crea un confort, în care să nu se mai simtă stânjenit. Iar cel mai grozav e că încrederea asta acordată în doze mici şi administrate regulat are puterea de a-l transforma. Pe pacient, în cazurile ideale :p Ecuaţie valabilă şi în afara terapiei.
  • Mihai Iliescu a avut o încercare tristă de face ceva cu chitara, dar în afară de Sandra, credeţi-mă, nimeni nu zâmbea. Că lălăita e de tăiat vene, iar Sandra nu e exemplu bun, că ea râde şi în somn. Dar Guţă face minuni, asta nu e noutate.
  • Răzvan Căpănescu a fost haios şi a glumit inteligent. Plus, a fost cel mai inspirat invitat, căci a crescut automat nivelul fericirii în sală, când a dat drumul la robinetul de dudui îmbrăcate în galben. Sau dezbrăcate în galben, mai exact. Simpatic moment.

Ultima sesiune a fost de la plictisitoare la penibilo-jenantă. Prea multe muieri, prea multă vorbărie, prea puţin sens. Manafu a făcut faţă, nu feţe-feţe, ca publicul.          Mi-au plăcut:

  • discursul hotărât al doamnei Rodica Chirculescu,
  • conţinutul şi forma prezentării lui Phoebs; aşteptăm Play-listul care alungă spiritele zilelor negre!
  • viziunea Sandrei asupra dilemei cu paharul plin sau gol pe jumătate: să nu ne mai concentrăm pe pahar. Apa e importantă! (aş dezvolta un eseu întreg pe tema asta… dar risc să mă bănuiţi că lucrez pentru Sandra)

În rest, foarte faină partea de socializare cu Buddha, Idaho, Pyuric, Anca, Nina, Raluxa, Andrei Crivăţ, Sorin, Claudia, David, Elena, Andu, Tembe, etc

© 2007-2025 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 112 queries in 0.585 s