Dada, tot despre weekend-ul la Paris e vorba. Doar că mai puţin după ochi de turist,  suflet de copilă sau obiective bifate… Nu vreau să vă zic ce găsiţi în orice ghid cu poze colorate.

1. Bicicletele astea! Erau puse acolo în folosul comunităţii pariziene, iar astfel de “parcări” de biciclete erau peste tot împrăştiate în Paris. Şi, repet, nu erau bunuri personale ale cetăţenilor, ci erau biciclete -ca autobuzele. Se putea transporta toată lumea. Doar că pe rând.. :p Întrebare: credeţi că românii s-ar abţine să le ia acasă?

Continuare

Ştiaţi că uşoara depresie a proaspetei mame e încadrată la “fiziologic”? Cred şi eu, că doar te trezeşti cu pruncul, de abia ştii de unde să-l apuci să nu-i rupi ceva şi, pe deasupra, mai ţi-e şi un drag de te topeşti, încât îţi dai seama că nu mai ai ce face cu el, ai intrat în horă, tre’ să joci. De fapt, să-l creşti.

E ciudat cum zilele însorite atrag după ele furtuni, cum viaţa atrage moartea şi omul, suferinţa.

Şi-mi amintesc de majoratul meu, un chef memorabil, cu vreo 80 de invitaţi, care m-a lăsat într-o baltă de bere cleioasă şi tristeţe plouată. Sau de admiterea la facultate, care m-a trimis în ceea ce a fost cea mai nereuşită vacanţă la mare, dintotdeauna. Şi de orice episod din ăsta de evadare – banchet, revelioane, nunţi- care m-au aruncat în melancolia după o bucurie consumată, ca dorul după alunele din castron.

Probabil că expresia “pregătit sufleteşte” e mai complexă decât la prima vedere. Când e la propria simţire. Că te tot gândeşti, cum o să fie, ce rochie să-ţi iei şi cum să asortezi dresul, de parcă mai contează pentru cine-ajunge pân’ acolo. Ba îţi mai ţeşi scenarii cu mintea îmbibată de hormoni ai fericirii programate sau te auzi râzând isteţ, chiar dacă ştii că nu prea-ţi iese.

Şi da, cred că e normal să ne simţim aşa. Fiindcă orice eveniment frumos, programat în viitor are darul de a te scoate din stări tâmpite şi de a-ţi ocupa creierii în situaţii. Când ai nervi în trafic. Sau te plictiseşti la cursuri. Sau ţi-e dor de el… Şi după ce s-au consumat, parcă s-a înregistrat o pierdere. Ca o lumânare stinsă. Ca o păpădie fără puf. Ca un cărbune de chibrit.

Revenirea la rutina arhi-cunoscută e bucurie doar când te-ai săturat de vacanţă. Sau de petrecere. Şi atunci, e cu dus şi-ntors toată “starea vremii”. Că mai bine o revenire grea, decât o petrecere ratată. Sau o vacantă urâtă. Dar tot nu mă consolează. Şi mai mi-e dor şi de mama, pe deasupra. Şi vine sesiunea, de parcă n-ar mai fi fost o dată anu’ ăsta. :p

Nu ştiu, sunt singura care păţeşte asta?

imagine