Cozonacul de acasă vs de la magazin. Votăm? 🙂 Că a început războiul cozonacilor. Ca-n fiecare an, bunica mea prea-pricepută în ale prăjiturilor încearcă să mă facă să îmi amintesc ce buni au fost cozonacii de anul trecut, ăia de nici nu ziceai că sunt de cumpărat. Nu ziceai, că nu gustai, ca să-nţelegeţi. La fel cum sucurile galbene pe care scrie “natural” au smack-ul ăla de chimicale, nici cozonacii prea-lăudaţi de bunica nu-mi trebuie să-i gust. E ca şi când ştiu de dinainte despre ce-i vorba. Şi nu ştiu cât e despre ingrediente, ouă şi lapte, cât despre povestea pe care o savurez la cozonac. La cel făcut de casă.
Povestea Cozonacului meu de Acasă
Trezirea la 4 dimineaţa, când somnu-i cel mai dulce, mai ales când vezi că alţii se trezesc şi tu rămâi la căldurică. Îmi amintesc şi acum mirosul acelor dimineţi de iarnă, când de sub plapumă se auzea lumina aprinzându-se-n bucătărie. Ştiam că imediat îşi bea cafeaua şi-abia apoi îşi suflecă mânecile groase şi-ncepe să amestece aluaturi fermecate. (Nu vă imaginaţi că ştiu reţeta, menţionez că amintirile-s pasive. Şi blonda puturoasă, nu seamănă cu vreo bunică.) Apoi ştiu vailingul din cămăruţă (nu cred că există astfel de cuvânt, dar daţi-mi voie să-mi citez bunica) urcat pe sobă, unde nici nu ştiu cum ajungea. Mai mică decât mine şi mai subţire decât v-aţi imagina. Bunica, nu vailingul. În el stătea adunat aluatul, învelit în prosoape curate şi pături groase, asemeni unui prunc ajutat să crească frumos şi-mbelşugat. Ştiu că întotdeauna îmi doream să gust din aluatul pus la dospit, are un gust senzaţional, dar niciodată n-aveam voie, că cică mi se lipeşte de stomac. Ba eu nu cred că se lipeşte de nimic, dar cred că bunica- femeie isteaţă de fel- vedea pericolul ce zace într-o Mirunica devoratoare de vailing plin cu aluat. Că toată lumea avea drept la cozonacul de Crăciun!
Ştiu cum se tot ducea să vadă dacă a crescut, cu câtă grijă dădea păturile la o parte, de zici că acolo chiar dormea un nou-născut, care nu trebuia să se trezească. Apoi mai ştiu cum îi punea în forme şi îi ungea cu nişte ou, apoi toată casa se umplea de acel miros pe care-l ştiţi şi dumneavoastră… E un miros de cald şi de bunici, de copilărie şi de acasă. E o stare. Când singurele griji erau focul care arde prea încet şi locul care nu ajunge în cămară. Alt spaţiu minunat, unde aveau voie cozonacii să se răcească. Spre deosebire de burtca Mirunicăi, care era din nou în pericol de adeziune. Iar cozonacul, în pericol de dispariţie.
Apoi feliatul. De care doar cuţitul cu mâner alb şi mâinile bunicii erau demne. Aşezatul în coşul de pâine, pe-un şervet călcat la dungă, ca-n filmele de la TV. Şi-apoi din nou Mirunica: Întâi îl admiram, să văd cât e de lucitor. Apoi îl pipăiam, să simt cât e de mătăsos. Şi-l miroseam ca ultimă verificare. Iar în final, nu ştiu dacă gustul propriu-zis îl făcea atât de bun sau bucuria de pe chipul bunicii. Ştiţi, am certitudinea că femeia pune dragoste când amestecă-n mâncare. Că nu-i e greu deloc. Că-i e mai drag decât ar putea vreodată cineva ambala în rafturile de la magazine. Şi totuşi, în fiecare an vrea să mă convingă: că-s buni şi ăştia de pe raft. Sau că-i bătrână.
Dar eu nu cred că dragostea bunicii are vârstă.
———————
Apropo de cozonaci şi de poveşti, Boromir a promis că îmi trimite Cozonacul de Acasă, o ediţie specială din gama tradiţională a producătorului. M-a inspirat fără să-l gust şi mi-a trezit curiozitatea (mai ales că vine cu o poveste după el- dar despre asta, detaliile la timpul lor). Că cine ştie, poate inventăm şi-o dragoste de nepoată (în cozonaci) şi o bunică uimită. Dacă îi scot eticheta şi-i spun că eu l-am făcut, o să mă creadă?
