De fiecare dată când vorbim la telefon, ei tocmai au fost undeva cu toţii sau se pregătesc să meargă. Ieşirile la cabane au devenit clasice, întâlnirile în cămin – banale şi termenul de „gaşcă” s-a însufleţit în fiecare an mai frumos. Unii au deja „viitoare soţii”, alţii, griji de proaspeţi părinţi. Toţi oameni mari, îmbrăcaţi în nişte copii, aşa cum i-am lăsat. Aşa cum îi ştiam în băncile amfiteatrelor şi pe străzile mici ale Clujului. Mi-e dor de universul Haşdeului, de cultura BCU şi de manierele de la cantină. Până şi de veşnicele clătite mi-e dor (asta era forma maximă de socializare în Cluj, nu ne mai săturam de clătitele delicioase pe care ni le făcea Maria în oficiu). Dada, şi de vremurile în care râdeam de noi că suntem bătrâni şi doar clătite mai ştim mânca, dar nu lipsea unu, când Maria dădea vestea că ne face din nou clătite… Să vezi atunci borcane cu gem, care ce avea de pe acasă. Sau borcane cu Nutella ori Finetti, în funcţie de sărăcie şi buget.
De 1 decembrie am auzit că au fost toţi la Alba Iulia, avem un coleg de-acolo. Şi ieri când am vorbit la telefon, se pregătea petrecerea de Crăciun în cămin. Revelionul îl fac tot împreună, la o cabană arvunită din timp, ca atunci când ştii precis că ai prieteni pe care te poţi baza să faci lucruri împreună. Şi nu numai de sărbători. Iar eu… chiar dacă nu mai sunt fizic de-atâta timp cu ei, le învăţ pe de rost pozele postate pe facebook şi-mi ţes scenarii din replici pe care le intuiesc şi gesturi pe care le cunosc. Sunt multe lucruri care se schimbă la oameni, dar mai sunt unele de neconfundat… Şi adesea tentaţia e de a-mi distribui şi mie un rol în scena respectivă: întotdeauna eu fac poza, având astfel scuza perfectă pentru care nu apar şi eu.
Şi-mi amintesc cum vorbeam noi mai demult, pe vremea când visele nu se împliniseră încă, ci doar ne hrăneau din marele lor potenţial, vorbeam despre un Crăciun departe, în inima tradiţiei dintr-un sat maramureşan. Spuneam atunci că pentru aşa o experienţă am pleca de-acasă de Crăciun, să ne strângem cu toţii şi să zicem colinde. Mi-e dor de ei, de toată dimensiunea asta idilică pe care am părăsit-o când am plecat din Cluj. Îmi place mult în Bucureşti şi nici nu m-aş întoarce, dar pe ei i-aş aduce pe toţi mult mai aproape. Am voie, nu-i aşa?
Iar de jumătate de ceas mă joc cu gânduri bune trimise pe facebook la fiecare în parte, sub formă de luminiţe şi steluţe. E vorba de o nouă aplicaţie Petrom (Harta Craciunului), prin care le aduci aminte că exişti. Că te gândeşti la ei şi că ţi-e dor. Că ţi-ar plăcea să îi revezi pe toţi, indiferent de sărbătoare. Ce poate fi mai frumos decât asta? Să ne chiar petrecem, bineînţeles. Şi s-apar şi eu prin poze…
