Un articol recomandat clujenilor. Şi tuturor celor care au drum prin Cluj-Napoca. Şi jumătate de ceas pentru  savurat un ceai în tihnă.

One drinks tea to forget the sound of the world.

T’ien Yixeng

Prin aura pe care i-am construit-o după ce l-am părăsit, Clujul mi-a devenit drag ca un fost iubit care te-a chinuit la vremea lui, dar care s-a transformat, din amintiri, într-un prinţ pe care aproape ţi-l doreşti la loc. Cu singura menţiune că preschimbarea broscuţelor e posibilă doar în basme şi în minţile noastre încâlcite, niciodată în realitatea aia cu care te confrunţi. De fiecare dată când nu-mi mai venea să plec din Sibiu, urâţenia broscuţei şi dorul de mama erau aproape palpabile…

De departe însă, trecutul are darul de a înfrumuseţa şi parfuma un loc. Clujul îmi va fi întotdeauna drag. Iar de la o vreme, amintirile chinuitoare au fost înlocuite de altele, princiare. De lucruri ca în basme, care mie mi s-au întâmplat “de chiar”. Cu mai multă sau mai puţină legătură cu spaţiul, cu toate că încep să cred că există un anumit loc în Cluj, cu puteri magice. Asupra-mi, pe probate.

Atât despre asta, dar mai multe despre ce am descoperit în Cluj: O ceainărie şi un ceai. De am adăugat ceva pe lista motivelor pentru a mă întoarce.  Nu mă întrebaţi cum am ajuns acolo, că e cumva ascunsă pe o străduţă lângă parc, într-o casă veche, care geme a mister. Ce să vă povestesc de loc, înăuntru e un anticariat, iar toată mobila umple spaţiul doar prin poveştile de care stă încărcată. Nu e un loc pentru mase, nici măcar pentru mulţii studenţi. Nu face concurenţă Piezişei, asta vreau să zic. Iar despre ceaiul pe care l-am băut aici… Oriental Chai. Se face cu lapte. Şi are un guuust! Dacă turta dulce s-ar putea bea, aşa s-ar simţi. E incredibil. Musai să vă duceţi. Vă comandaţi Oriental Chai, iar reclamaţiile le trimiteţi la mine. Îmi asum orice. Nu există riscuri. (Mda, între timp îmi plouă-n gură.)

Şi de-atâta minunat, li s-a făcut oamenilor milă, de mi-au dăruit o sticluţă de Oriental Chai. Ca să iau puţin din savoare şi acasă, cât să-mi amintească de Clujul de atunci şi de acolo. De parcă ar exista vreun elixir care să-nfrumuseţeze şi ceea ce a fost frumos de la-nceput. Doar că atunci când broaştele lipsesc, amintirile n-au ce prinţi să făurească, ci doar să-i plângă pe aceia care-au fost. Prinţi, frumoşi şi prea-iubiţi odată…

p.s. Locul se numeşte Qui One Quint, e pe strada Cişmigiu, la nr 1. Mai multe poze, pe facebook. Şi nu, nu e un post plătit. Ci unul de suflet. (La măsuţa din imagine am stat noi. Şi n-aş mai fi plecat.)