Când eram eu mică, bunica avea acest obicei de a-mi cumpăra mereu sandalele care-i plăceau ei. Asta a mers o vreme, până când n-a mai mers, că nu le purtam. Nu-mi plăceau, ea nu înțelegea și asta era. Țin minte și acum prima pereche de sandale pe care mi le-a cumpărat și îmi plăceau, erau unele cu niște platforme mici, eu aveam vreo 14 ani și le-am purtat până le-am rupt. Zicea bunică-mea că au făcut sandalele alea toți banii irosiți anterior. ”Păi nu ți-am zis eu?!”
Când ne-am întors din Anglia, toată lumea se minuna de Tudor. Că era mic și bucălat, cu ochi mari și gene-ntoarse, miroasea a lapte dulce și era tot ce poate fi mai nevinovat. Imediat de la aeroport, ne-am dus acasă, cu toți bunicii lui și-o străbunică, a fost cu șampanie și lacrimi și multă bucurie. La un moment dat, bunica mea cea făcătoare de prăjituri mă trage la o parte și-mi șoptește:
”să știi că mie mi-a fost tare dor de tine”.
*poza e de acum 2 minute, din bucătăria noastră mică. Vorba soțului meu, n-avem loc de șervețele, dar ne putem șterge la gură cu frunze :))
A fost o săptămână de vis. O să scriu și despre întâlnirea dintre frați, despre primele nopți acasă, despre tot, pentru că nu vreau să uit nicio clipă.
În noaptea aia, când pompa nu scotea nimic, din sâni curgea aer, iar noi măsuram grame de scutece pline și goale, ca să ne convingem că bebe a supt totuși ceva, era să înnebunesc. Tatăl copilului meu era îmbrăcat, cu cheile în mână, pregătit să iasă pe ușă. Prin viscol și ger, că era un februarie englezesc fix așa cum vi-l imaginați. Noi cumpăraserăm biberoane, sterilizator, tetine, protecții de silicon și comprese de sân. Îmi venea să plâng când mă uitam la comprese. La ce să le folosesc? Mă simțeam un izvor secat. O fântână părăsită. Un pământ crăpat. Numai lapte praf n-aveam, pentru că intenționam să alăptez. De ce am dat banii pe toate celelalte, nu întrebați.
La 6.27, stingeam lumina din baie și mă îndreptam spre pat. Băiatul meu dormea dezvelit, soțul a mormăit un cefaci de sub plapumă.
-Pipi, dormi liniștit.
Și m-am strecurat și eu lângă ei, cu o burtă mare și o pernă între picioare. Mă trezise o contracție Braxton-Hicks, cum au fost tot mai multe în ultima vreme, uneori cu presiune mare pe vezica urinară și senzația aia de “au, fac pe mine!”
-Felicitări, confirm sarcina, aveți 5 săptămâni, zice medicul ginecolog unei femei fericite. Să începeți neapărat o serie de Clexane, sunt doar niște injecții în burtă. E foarte simplu, vi le puteți face dumneavoastră acasă.
-Poftim, injecții? De ce, că eu n-am trombofilie. Ba chiar am și-un copil acasă…
-Da, pentru siguranță. Altfel, riscați să pierdeți sarcina. Treaba dumneavoastră.
-Îmi dați să fac vreo analiză?
-Dacă insistați, sigur. (Analize care costă peste jumătate dintr-un salariu minim pe economie, la ora la care scriu acest articol. Și care sunt adesea inutile, după cum aveam să aflu din discuția cu dr. Mihaela Andreescu)
