Pian, nu.
Nici tenis.
Cursuri de dans, poate mai târziu.
Desen, aștept să-și dorească.
Canto, nu cred că-i talentat.
Actorie, asta face deja cu plușurile de acasă.
Limba engleză, noi n-avem nici măcar televizor.
Robotică – se pune dacă îi plac butoanele la telefon?
Are 3 ani și 9 luni. Nu știe să scrie, nici să citească. Nici nu are nevoie. Se joacă însă cum noi am uitat.
Cât timp mai poate trece, să ne prefacem că totul e ok. Că ne vom trezi duminică la 6, fără alarmă, că vom pune cafeaua pe foc și copiii la masă, că apoi ne vom spăla pe dinți, vom îmbrăca toți minorii și vom ieși afară din casă. La o plimbare prin parc sau poate la mall. Tobogane, leagăne, poate o înghețată? Sau facem o vizită la bunici. Asta da, e cea mai mare relaxare.
Am o prietenă care a învins cancerul. Zice că, după asta, a întinerit și a început să se joace cu copiii altora, că ai ei erau deja mari.
În clasa a doua, am întrebat-o pe bunica mea ce înseamnă s3x oral. Citisem un articol despre scandalul Bill Clinton-Monica Lewinsky. Bunica s-a făcut verde, a luat loc și mi-a explicat.
Ce prostii mai spun adulții și învață copiii, în casă la noi. Citiți și vă cruciți. Amintiri frumoase. Să le păstrăm 🙂
Înțeleg perfect, deși am fost de partea norocoasă a ecuației în acest sens. El mă ceruse de nevastă în joc, eu am zis DA, deși în realitate aș fi răspuns altceva. Abia când mi-a propus să facem împreună o investiție financiară considerabilă, sponsorizată de familia lui, iar eu am refuzat, s-a prins. Îmi doream o mașină, dar nu atât de mult. L-am iubit pe băiatul acela, dar l-am iubit știind că nu o să-l iubesc cel mai mult. Cam așa i-am iubit pe toți de dinainte să-l cunosc pe el, iubirea vieții mele, tipul ăla brunet, cu care seamănă copiii mei acum.
