Fălcuțele lui rotunde și perfecte, care atârnă ca două globuri prinse în obraji. Năsucul care încă mă caută și se oprește la mine. Mânuțele dolofane care se plimbă pe mamă înainte să adoarmă. Cârlionții lui încâlciți la spate. Picioarele mici, genunchii pufoși, burtica din care respiră cu tot.
În fiecare sfântă dimineață, la noi în casă răsuna NuVreauLaGrădiniță Fm. Da, chiar și în zilele de weekend, când se mută frecvența pe CâteZileMaiSuntPânăMergLaGrădiniță, m-ați înțeles.
Creierul meu era pilaf.
Tot ce am publicat în ultimele zile a fost pregătit de dinainte și programat să apară. Pentru că eu sunt într-un soi de blocaj, în care nu vreau să vă trag după mine. Vă rog să nu vă supărați.
Hai să lămurim de la început treaba și să vorbim corect, ca să nu ne doară ochii și mintea:
E greșit să spui ”copilul are fren”. Toată lumea are fren.
Fundul. Pulpițele. Degetele de la picioare. Încheietura mâinii. Crețele gâtului.
Obrajii.
