Se întâmplă în viaţă uneori să îţi pui întrebări cu iz de răzvrătire. Şi se întâmplă să strigi la ceruri. În aşteptarea unei consolări. Căci ai avut credinţă şi tocmai asta pare a-ţi da dreptul de a cere socoteală.
Cu toţii înţelegem legea firii, dar ne încăpăţânăm să o acceptăm când ni se aplică. Iar unele momente funcţionează ca o pereche de palme peste ceafă. Numai cât să ne trezim din amorţeală. Doar cât să ne amintim că în viaţă există lucruri importante şi restul. Iar când le defineşti pe astea clar în inima ta, nu ar mai trebui să existe vreun argument pe lumea asta care să-ţi determine răzgândirea. Pentru lucrurile importante, uneori preţul plătit e întrebarea pe care o porţi cu tine: ce-ar fi fost, dacă…
De când îmi amintesc de mine, ştiu că îmi ziceau părinţii că eu sunt făcută pentru export. M-au trimis la şcoli germane, am dat Bacuri şi teze într-o altă limbă maternă. Şi înainte de a fi suficient de matură pentru a cântări şi compara raţionamente , decizia aia cu lucrurile importante am luat-o neintenţionat. Fiindcă am luat-o din exemple de viaţă şi din suferinţele celor apropiaţi. Ştiţi cum e să primeşti un telefon de la un om drag, care te roagă să fii acolo… ca şi când ar fi el însuşi prezent. Care te roagă să-i suplineşti absenţa, dar nu de gura lumii, ci de sufeltul lui. Ştiţi cum e aia să ţi se întâmple chestia asta când ai 15 ani? Să fii rugat să suferi în locul altuia poate tâmpi minţi. Sau schimba direcţii.
La un an după ce prietena mea din copilărie pleca în SUA cu familia, am primit acel telefon, în care mă anunţa că a murit bunica. Revenirea în ţară era planificată pentru următoarea săptămână, dar ce mic e omul cu planurile lui în faţa inevitabilului! O singură săptămână mai târziu, Otopeniul trebuia să-i primească pe acei copii plecaţi în căutarea visului străin. Nu s-a putut schimba biletul mai devreme şi nici la înmormântare n-au ajuns. Bunica a închis ochii cu dorul de ea, iar noi nici astăzi nu vorbim despre asta. Probabil există răni care sângerează o viaţă. Şi există copile care au înţeles că nu e obligatoriu să se supună indicaţiei de la producător şi că marfa de calitate rezistă chiar şi departe de vitrine. Şi unde, până atunci, tot ce îmi doream era să plec din ţara asta nenorocită, acela a fost momentul în care am ales. Lucrurile mele importante. Iar pe buletin îmi scrie RO.
Azi primesc mesaj, s-a prăpădit bunicul. Am un deja-vous amar. Şi mă întreb, ce oare n-am înţeles din lecţia de atunci, încât a trebuit din nou predată? Am plâns cu telefonul în mână. Şi mi-am amintit fiecare pas către şcoală, cu Ada şi bunicu’. Şi Şnuchi după noi. Mi-am amintit de Antenă şi de povestea moşului Nicolae. O copilărie întreagă, a celor două fetiţe. M-am descălţat şi am trimis mesaj. Nu pot azi. Voi merge mâine. Azi mai vreau să-mi amintesc aşa cum era atunci, când eram toţi acasă.
Iar prin postul acesta vreau să trag un semnal de alarmă către cei care pleacă în căutarea aurului care străluceşte mai tare prin alte ţări îndepărtate: nu lăsaţi numai copii în urma voastră, ci şi bătrâni. Care se îngrijesc unii pe alţii până rămân să nu mai poată şi ajung să piară de sete într-un pat împuţit. Sunt părinţii voştri, nu uitaţi de ei!
Tăcuţi stăm la mormântul vostru şi, printre lacrimi, binecuvântăm amintirea voastră…
