Şi să te desparţi fiind iubit.
Citeam în Tango un interviu cu Daniela Nane şi Andrei Zincă, despre dragostea lor şi hotărârea de a renunţa de bunăvoie la ea.
Există oameni care se despart iubindu-se. Şi există oameni care se despart crezând că nu se mai iubesc. Însă după o săptămână de coafor şi bere cu băieţii, luciditatea îşi face loc printre obişnuinţa confundată cu nepăsare. Dar de săptămâna asta de triumf şi destrăbălare n-are noroc orice nefericit. Că nu e pentru toţi norocul.
Există iubiri interzise şi iubiri imposibile. Cele interzise sunt mai dulci, căci se întâmplă, mai pasionale, căci se aşteaptă. Sunt înălţătoare când se consumă în victorii, care se transformă în legende de povestit copiilor. Dar cele imposibile sunt care mocnesc într-o agonie surdă spre a pieri-n vitrine pline cu durere. Sunt acele iubiri pe care nu le vrei vorbite ori privite. Sunt atunci când nu ţi-l mai visezi pe celălalt, ci doar pe dorul tău, de carnea lui. Când crezi că ai să te convingi pe tine, că ai să renunţi la goana după argumente, fără a te holba la soartă ori la cenuşa din vitrină. Când ştii ce vrei, dar vezi că nu se poate.
Probabil iubirea interzisă e varianta mai “light” a răului, pentru simplul fapt că e “interzisă” de ceva sau de cineva. În schimb, imposibilul nu lasă loc de o faţă a duşmanului. Şi e al naibii de greu să câştigi, atunci când nu ştii împotriva cui lupţi. M-a impresionat mărturisirea. Şi privirea ei.
Continuare
