- Un interviu haios despre blonde şi bancurile cu ele – aici
- Articolul meu “Cu bisturiul pe destine“
- întrebări? 😛
Categoria: cu degetele pe taste (Pagina 61 din 70)
de câteva zile, sunt cu capul în nori. Şi ca să nu vă mai enervez şi pe dumneavoastră (a pătimit mama pentru tot globul la un loc), voi încerca să mă exprim în semne. Punctual, voiam să zic.
- Alaltăieri am împlinit 1 an de activitate pe punct ro. Am uitat complet.
- Ieri am scris primul articol pe inpanamea.ro, un blog colectiv care va creşte-ntr-un an cât altele în zece.
- Pinkish zice “acasă la copila blondă” şi mai şi publică poză! Oricum, eu nu recunosc nimic, nici pe el nu îl cunosc.. :p
V-aş spune doar poveşti frumoase din toate câte le-am citit. Iar din scurta-mi existenţă plină de obişnuit, aş stoarce soarele de fiecare dimineaţă. Pentru că de baterii încărcate şi prea mult avânt n-am auzit oameni să se plângă. Şi vi l-aş prinde-n piept ca florile, nuntaşilor aleşi. Să vă inspire paşi isteţi sau să îi domolească ferm, când vine vremea să vi-i odihniţi.
Sau aş culege pentru dumneavoastră doar frânturi de bucurie şi stropi de apă dulce. Pe care le-aş servi în stare pură, aşa cum sunt lăsate pe acest pământ. Poveştile frumoase când se transformă din închipuiri.
E vară. E vacanţă. Iar copila se află într-o ciudată conjugare a stării de bine. Pe care, cu sfială, v-ar trimite-o neîmpachetată, proaspătă şi fără aditivi. Însă formele de manifestare fără celofan sunt adesea primite cu îndoială şi semne de întrebare. Într-o lume în care becul ne luminează nopţile şi ne umbreşte creşterea, lumina zilei ne modifică percepţiile, naşte îndoiala sau ridică umerii.
Dar lucrurile sunt simple. Şi unele poveşti, frumoase.
shoot it!!,
încărcată în original de Mitra Mirshahidi-.
Prin blogroll-ul de la activ. L-am actualizat, că demult nu mai umblasem pe acolo şi l-am rupt în câteva părţi, că deja mă întindeam şi nu mai ajungea doar ochiul ăla aruncat.
p.s. Rog a nu se confunda blogroll-ul cu schimbul de link-uri. Aia e altă poveste.
Dacă eu am un măr şi tu ai alt măr şi facem schimb, la final, eu voi avea un măr şi tu vei avea tot un măr.
Dar dacă eu am o idee şi tu ai altă idee, la final, vom avea amândoi două idei.
😉
* later edit: traducere după George Bernard Shaw
Ştiţi cum o văd eu pe asta cu videobloggingul… ca pe moda aia cu pantalonii pană. Adică, ok, se poartă la un moment dat, dar asta nu înseamnă că se potrivesc tuturor.
Videoblogging-ul duce din farmecul scrisului. E cam ceea ce face filmul din carte. Şi nu spun că filmele sunt o invenţie cretină, departe de mine gândul. Nu spun nici că filmele detronează cărţile. În fond, targetul e uşor diferit. Însă explicaţia e foarte simplă.
Atunci când un blog se construieşte prin
- caracterul conţinutului său (deci nu vorbim de bloguri nişate, care aduc informaţii de specialitate),
- interacţiunea dezvoltată acolo (uneori seamănă cu mici forumuri)
- curiozitatea pe care o trezeşte (vezi pitzipoanca, curvette, terorista)
e crimă să vii să-i dai o faţă. Fiindcă această faţă nu se va plia niciodată perfect pe imaginea creată deja în capul cititorului. E ca şi când îi serveşti omului o salată fără olivieră. Cea mai bună salată va fi tot cea pe care şi-o prepară singur, cu sare şi oţet după propriul gust. E un fel de user-generated content, unde produsul livrat e gata perfect. Dacă mai munceşti la el, ai toate şansele să-l strici.
Exact aşa cum cartea aproape întotdeauna bate filmul, tot aşa imaginaţia omului va bate întotdeauna realitatea finită. E firesc să fie aşa. Căci un blog se construieşte din autor, conţinut şi consumator (cititor). Unde ipostazele astea se confundă la un moment dat, din moment ce
- autorul creează conţinutul (e blogul meu şi fac ce vreau),
- conţinutul atrage consumatorul (cititorul, indiferent dacă e unic sau unul dintr-o mie, părerea mea e că fidelizarea şi apoi perseverenţa lui contează ) şi
- consumatorul poate deveni autor (prin implicare directă sub forma comentariilor sau a guest-post-urilor).
- Şi ca să tragem săgeţi în toate părţile, autorul însuşi devine consumator, chiar dacă se rezumă strict la a citi comentariile. Când le şi răspunde, face trecerea clară prin toate cele 3 ipostaze.
Iar toată figura asta cu anonimatul, cu pieptul umflat după monitor şi tupeul la tastatură e parte integrantă din mirajul blogging-ului. E drept, în variate măsuri, în funcţie de nişte parametri psiho-sociali, care nu fac subiectul acestui post.
Ce voiam să spun: Nu vă apucaţi, dragilor, să vă daţi arama de vedetă pe faţă, că – exceptând cazul în care sunteţi ceva mega-isteţi şi pricopsiţi cu daruri artistico-divine- mai degrabă vă daţi cu firma-n cap şi cu blogul în baltă. Nu toată lumea stă bine în poze. Unii sunt urâţi cu spume pe sticlă, dar infinit mai frumoşi în realitate. Şi nu au cum să schimbe chestia asta. Oricât de “perfect” ar cădea lumina sau ar şedea şuviţele.
Oricât de mult şi-ar da silinţa, un blogger holbat, serios şi mişcător nu se va ridica la înălţimea scrierii care l-a consacrat. Nu va putea fi la fel de jovial, dezinvolt, glumeţ sau incisiv. Ba dimpotrivă, va contribui puternic la distrugerea imaginii pe care şi-a construit-o, sunt convinsă, cu muncă şi trudă. Va dezamăgi.
