În sufletul meu e Cuvântul, în inima mea e un pui de scriitor, însă în mâinile mele e meseria. Prima mea iubire nu a fost stomatologia, iar blogul e cea mai bună dovadă pentru asta. Însă blogul e un miraj care încă mă ține după atâția ani, cu suișuri și coborâșuri, mă mai ia și mă mai lasă. E cam ca atunci când mă uit la bărbatul meu și mai simt câteodată fluturași în burtă, de nici mie nu-mi vine să cred de e vis ori realitate.
De-a lungul vremii am refuzat câteva oferte de a face publicitate pe acest blog contra unor sume frumoase. De exemplu, am refuzat să fac reclamă la țigări electronice, cazinouri, pornoșaguri și site-uri cu filme piratate. Nu am scris niciodată pe zece euro, dar nici nu am făcut compromisuri pentru sute de euro. Nici nu am participat la concursuri cu alte sute de mini bloguri apărute peste noapte, nu că ar fi ceva rău în asta. Doar nu e ceva ce mi-ar aduce valoare sau ceva ce dumneavoastră v-ar fi de folos. Săptămâna trecută tocmai am refuzat o ofertă
Am scris acest articol în 2012, Sfaturi pentru cine vrea să dea la stomatologie. Articolul are peste 200 de comentarii şi încă adună vizite pe blog. M-am trezit că îmi scriu copii şi în privat, îmi pun tot soiul de întrebări, sunt foarte debusolaţi şi nu ştiu ce-i mai bine pentru ei. Ieri am primit din nou un comentariu. Și mi-am amintit că aveam articolul ăsta în ciorne mai demult.
Pacientă în urgență. 5 ani. Venită cu maică-sa. Că o doare măseaua. Pe fetiță, nu pe mamă.
Știam că fusese o măsea foarte cariată, avea o plombă uriașă, doar că toată lumea spera să mai reziste un pic. Trăgeam de ”picul” ăsta de vreun an. În fine, asta mică mi-a arătat care-i măseaua, mi-a zis că o doare și plânge. Deja nu mai era nimic de făcut decât de scos. Măseaua din gura omului de 5 ani.
Maică-sa, că să-i fac ceva să-i treacă durerea și apoi să-i fac trimitere pentru extracție sub anestezie generală. (Aceasta e procedura în UK pentru copiii anxioși. Părerea mea e că procedura e mai degrabă pentru părinții anxioși, că pruncii sunt ok, în majoritate. Dar asta e altă poveste… )
I-am explicat cum putem face, că avem 2 opțiuni: ori o scot eu atunci și acolo, ori îi scriu dentistului de la spital o scrisoare și o scoate el. Prima variantă e mai rapidă, doar că presupune două injecții mici, care o vor durea un pic. Ele ajută măseaua să adoarmă; apoi e foarte ușor. La spital nu o doare nimic, fiindcă doarme ea toată în timpul procedurii. Și, când se trezește, gata, măseaua nu mai e. Doar că, durează mult timp până ajunge scrisoarea la spital, plus adormirea asta a ei nu e una naturală, ci de la medicamente. Și că e o procedură destul de complicată, cam ca o operație mare, însă pentru o măsea mică…
Și mă uitam la ea, la pacientă, în timp ce explicam toate astea.
Deja mamă-sa începuse să-și frece palmele și să transpire. Cunosc tipul acesta de părinte, care-și dorește binele și cel mai binele pentru copilul său, dar nu poate trece peste niște frici și preconcepții personale.
Ok, vreau aici, a zis copila. (pauză de căzut fața)
Dar înțelegi că o să te doară un pic injecțiile? Doar cât o pișcătură de țânțar. Îți pot da cu un spray înainte, dar tot o să simți.
Da, înțeleg. Vreau.
😀
Mie-mi creștea inima pe sub pijamaua de serviciu, maică-sa își cam aduna mandibula de pe jos.
Cred că tocmai am obținut consimțământul de la pacient… i-am zis mamei, cam cu jumătate de gură. La care femeia și-a dat și ea permisiunea, tot cu jumătate de gură și bărbia tremurândă. Mi-a semnat hârtiile plângând pe sub mustăți și dă-i să sune!
Vă rog să mă credeți că nu a zis nici pîs asta mică. A stat atâta de cuminte la injecție și apoi la extracție, de ne-am minunat de la asistentă până la Zâna Măseluță! Dacă măcar jumătate dintre pacienți ar fi ca ea, noi am avea timp să fim mai mult dentiști și mai puțin mama-dolores.
Le-am felicitat pe amândouă, iar mamei i-am spus să aibă încredere în fetița ei. Că e un om în toată regula și că, iată, uneori ia cele mai bune decizii. Deși abia împlinise 5 anișori.
La coadă la alimentară, un domn din fața mea prinde portofelul între incisivi, în timp ce-și bagă cumpărăturile în ghiozdan.
La poștă, o doamnă rupe o pungă cu caninii de pe partea stângă și cu foarte mult dispreț. Deși cred că punga era nevinovată. La fel și dentistul ei.
În benzinărie, vânzătorul plimbă un pix printre molari, de zici că el a căștigat premiul ”Drama Intelectualui Neadaptat”.
De câte ori văd chestii din astea, mă gândesc la bieții dentiști ai acestor nefericiți. Fiindcă știu cum am bibilit acum câteva ceasuri la o obturație frontală. Ori fiindcă știu de câte ori am întors coroana aia la laborator, fiindcă mai mergea un pic optimizată, pe ici, pe colo, prin punctele esențiale. De până și pacientul s-a plictisit.
Și fiindcă mai știu cât te chinui să izolezi corect un dinte, ca să nu-i pice plomba la primul vânt mai puternic, știu cât te chinui să cureți tot necazul din smalț, apoi din dentină, știu cât belești ochii să te asiguri că n-a rămas deloc, dar și că n-ai luat prea mult cât să-i ajungă-n suflet.
N-ați fi crezut, dar și dinții au suflete. Știu și ei când ne purtăm urât, când mușcăm din bere sau când ne e lene, în fiecare seară… Îi doare și pe ei.
La fel ca pe dentistul vostru.
Tutorial: Cum să deschizi o sticlă de bere cu dinții Cât să fii de cretin. Plus comentariile. Te doare bila, ca să păstrez același registru stilistic și inteligent!
De pacientul ăsta trebuie să vă povestesc. Aş fi scris încă de la cabinet, dar n-am avut timp nici să mă -vorba aia- p*ş astăzi.
Vine un tip, la vreo cinzeşiceva de ani, îl ştiam. Pacient de-al meu, venise anul trecut la ceva tratament, acum era doar la control. Îl ştiu că întotdeauna venea la costum şi cravată şi cerea programările de după 5, ca să ajungă după serviciu. (Ăştia care vin scorţos aşa îmbrăcaţi mă enervează, fiindcă am un stres în plus să nu le stropesc cămeşa.)
Astăzi, vine la programare în mijlocul zilei… Tot în costum şi cravată. Îl întreb politicos “how are you”, la care tipul îmi zice cu zâmbetul până la urechi: Fabulous! Absolutely fabulous!
Opaa, răspuns din ăsta nu am mai auzit până acum (de obicei, englezii răspund cu “not too bad…trei puncte de suspensie…”, care înseamnă “nu prea rău puncte-puncte”, care, de fapt, înseamnă că fac bine. Dar până m-am prins eu, la începuturi, că “not too bad” e, de fapt, de bine… sunt şi-acolo nişte poveşti. Cu pacienţi pe care atâta i-am bibilit, până i-am scos din sărite 😛 apoi m-am prins)
Făcut examinarea, totul ok. Şi-l întreb: “De-aici mergeţi la serviciu?” La care, tipul îmi zice foarte relaxat (era şi culcat pe scaun la faza asta):
Nu. M-am pensionat. Nu ţi-am zis că mă simt fabulos? De asta!
Toată ziua m-am gândit la el. Aşa mi-a plăcut. Tot pus la punct, tot cravată, tot cămaşă impecabilă. Tot un zâmbet.
Cică a muncit o viaţă, şi-a strâns bani şi acum s-a pensionat devreme, ca să şi-i cheltuie în linişte. Mi-a zis, din tocul uşii, că se simte fabulos şi că recomandă oricui să facă la fel. Mi-a zis să stau să lucrez, să-mi păstrez banii şi-apoi să-i cheltui pe toţi, fără nici o grijă.
(Na, poftim, Miruno, mai munceşte cu spor după asta! Şi tocmai am primit articolul ăsta. De la cineva care mă iubeşte 😛 )
