Dragostea de profesie, din teorie în teren

do-what-you-love

În sufletul meu e Cuvântul, în inima mea e un pui de scriitor, însă în mâinile mele e meseria. Prima mea iubire nu a fost stomatologia, iar blogul e cea mai bună dovadă pentru asta. Însă blogul e un miraj care încă mă ține după atâția ani, cu suișuri și coborâșuri, mă mai ia și mă mai lasă. E cam ca atunci când mă uit la bărbatul meu și mai simt câteodată fluturași în burtă, de nici mie nu-mi vine să cred de e vis ori realitate.

Multă lume mi-a spus de-a lungul timpului că nu stomatologia e calea mea. Că aș fi mai talentată la altele, deși eu singură nu tocmai mi-am dat seama la ce. Că s-ar munci banii mai ușor prin locuri mai curate, deși am văzut eu și moduri mai murdare de a face bani. Multă lume încă îmi repetă chestia asta, probabil fiindcă nu m-a văzut muncind. Eu n-am lucrat nici o zi ca dentist în România. Și, uitându-te la mine așa, mică și blondă, parcă n-ai zice că știu mânui un clește ori un bisturiu.

Adevărul e că eu nu mai sunt aceeași. Fiindcă munca te schimbă și n-ai încotro. Exceptând cazul în care ești ceva pui de bogătoi și leneș până-n pânzele albe, cam toți muncim mai devreme sau mai târziu. Unii din plăcere, cei mai mulți din nevoie.  Dragostea de profesie nu se naște în băncile școlii. Ba, dacă mă întrebați pe mine, școala are prea puțin de-a face cu iubirea. Școala e ceea ce te ține ocupat până ești cu adevărat pregătit să-ți pierzi capul. Să-ți asumi responsabilitatea atunci când faci pentru prima oară o grozăvie despre care poate doar ai citit. Școala e cea care-ți dă dreptul să te bucuri când vezi una sau alta și înțelegi exact la ce te uiți. Școala e cea care-ți arată drumul spre bucuria din final, când vine omul și-ți stânge mâna că l-ai scăpat de un necaz.

Habar nu am dacă mie a început să-mi placă meseria mea datorită meseriei ori datorită faptului că și câștigam bani buni. Dar mi-a plăcut, să știți. Atât de mult, încât mă visez noaptea că sunt în cabinet. Îmi visez scaunul meu și pacienții. Asistentele cum mă întreabă dacă mai folosesc cutare instrument. Copiii cum vin speriați și pleacă încântați. Dinții cum ies greu, dar ies până la urmă. Canale care-mi dau bătăi de cap și coșmaruri noaptea, pe sistemul povestirii-n ramă, doar că aici e vis în vis. Pacienții fericiți.

Nu visez mirosuri împuțite, culmea. Nici salive nesfârșite. Nici sânge, nici groază nu visez.

Ce voiam să spun e să nu căutați dragostea de profesie la școală. Doar cei ultranorocoși o vor găsi acolo, poate-n ochii vreunui dascăl rătăcit. Ceilalți o vor afla  când vor începe să o practice. Când constată că ceea ce au ales să facă e mult peste la ce se așteptau. Aceștia sunt adevărații norocoși.


Toate articolele mele mai mult cu și mai puțin despre pacienți le puteți citi aici.

imagine via shutterstock, fă ce iubești

Dacă doriți să aflați când scriu, vă invit să urmăriți pagina de facebook a blondelor.

Articolul anterior

Somnul înainte de toate

Articolul următor

Cum convingem copilul să vină la masă în 3 pași, via Otilia Mantelers

5 Comentarii

  1. Liana

    Miruna, eu te admir pentru meseria pe care ti-ai ales-o si mai ales faptul ca iti si place. In primul rand pentru ca a fi medic de orice fel implica o pregatire exceptionala de lunga durata si mult sacrificiu. In al doilea rand cred ca meseria de stomatolog este cea mai “murdara” ca sa zic asa din medicina, chiar mai murdara decat a fi ginecolog de ex. Sa stii ca eu ma gandeam chiar dinainte sa imi confirmi tu, ca si medic stomatolog, ca gura este cel mai murdar organ din corpul uman.

  2. bunica cu bundita

    Dar ce faci cand mai ai o dragoste?Cred ca tu ai reusit sa gasesti un mod de a trai cu amandoua !Sunt asa mandra de tine!!!

  3. Eeee ce frumos ai scris tu, chiar motivational, multumim!

Leave a Reply

© 2007-2022 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 139 queries in 0.408 s