Respectul nu are vârstă

Pacientă în urgență. 5 ani. Venită cu maică-sa. Că o doare măseaua. Pe fetiță, nu pe mamă.

Știam că fusese o măsea foarte cariată, avea o plombă uriașă, doar că toată lumea spera să mai reziste un pic. Trăgeam de ”picul” ăsta de vreun an. În fine, asta mică mi-a arătat care-i măseaua, mi-a zis că o doare și plânge. Deja nu mai era nimic de făcut decât de scos. Măseaua din gura omului de 5 ani.

Maică-sa, că să-i fac ceva să-i treacă durerea și apoi să-i fac trimitere pentru extracție sub anestezie generală. (Aceasta e procedura în UK pentru copiii anxioși. Părerea mea e că procedura e mai degrabă pentru părinții anxioși, că pruncii sunt ok, în majoritate. Dar asta e altă poveste… )

I-am explicat cum putem face, că avem 2 opțiuni: ori o scot eu atunci și acolo, ori îi scriu dentistului de la spital o scrisoare și o scoate el. Prima variantă e mai rapidă, doar că presupune două injecții mici, care o vor durea un pic. Ele ajută măseaua să adoarmă; apoi e foarte ușor. La spital nu o doare nimic, fiindcă doarme ea toată în timpul procedurii. Și, când se trezește, gata, măseaua nu mai e. Doar că, durează mult timp până ajunge scrisoarea la spital, plus adormirea asta a ei nu e una naturală, ci de la medicamente. Și că e o procedură destul de complicată, cam ca o operație mare, însă pentru o măsea mică…

Și mă uitam la ea, la pacientă, în timp ce explicam toate astea.

Deja mamă-sa începuse să-și frece palmele și să transpire. Cunosc tipul acesta de părinte, care-și dorește binele și cel mai binele pentru copilul său, dar nu poate trece peste niște frici și preconcepții personale.

Ok, vreau aici, a zis copila. (pauză de căzut fața)

Dar înțelegi că o să te doară un pic injecțiile? Doar cât o pișcătură de țânțar. Îți pot da cu un spray înainte, dar tot o să simți.

Da, înțeleg. Vreau.

😀

Mie-mi creștea inima pe sub pijamaua de serviciu, maică-sa își cam aduna mandibula de pe jos.

Cred că tocmai am obținut consimțământul de la pacient… i-am zis mamei, cam cu jumătate de gură. La care femeia și-a dat și ea permisiunea, tot cu jumătate de gură și bărbia tremurândă. Mi-a semnat hârtiile plângând pe sub mustăți și dă-i să sune!

Vă rog să mă credeți că nu a zis nici pîs asta mică. A stat atâta de cuminte la injecție și apoi la extracție, de ne-am minunat de la asistentă până la Zâna Măseluță! Dacă măcar jumătate dintre pacienți ar fi ca ea, noi am avea timp să fim mai mult dentiști și mai puțin mama-dolores.

Le-am felicitat pe amândouă, iar mamei i-am spus să aibă încredere în fetița ei. Că e un om în toată regula și că, iată, uneori ia cele mai bune decizii. Deși abia împlinise 5 anișori.

hats-off

 

foto

Articolul anterior

Sunt românii din UK mai fericiți decât cei din România?

Articolul următor

2 cărți de citit în sarcină

16 Comentarii

  1. Jia

    Ziua buna,

    Nu te cunosc personal, dar sunt mandra de tine. Esti exact genul de om pe care mi l-as fi dorit prieten in viata asta:) Felicitari pentru sarcina! Ma bucur pentru tine.

  2. Uf, mamele astea plangacioase. Si eu sunt cam asa, Nu mereu, doar din cand in cand 🙂 Cand era mic si cadea, nu stiam cum sa-mi inghit sperietura, vorba. Imi reusea de multe ori, dar nu mereu. Ce copilas curajos si hotarat. Si istet, a scapat mai repede!

  3. Jia, inca nu-i tarziu!

    Mihaela, nu cred ca a durat 15 min toata povestea. :)))

  4. Daca as fi intalnit si eu stomatologi ca tine atunci cand eram mica, nu as mai fi dezvolat frica aia cumplita de scaunul de dentist… Atunci te țintuia pe scaun, iti spunea ca daca te doare sa ridici mana sus si se opreste din lucru dar era o minciuna gogonata. Se proptea cu freza aia in maselele tale si nu te mai lasa sa te misti pana nu ti se umplea fața de lacrimi de durere. Am niste amintiri cumplite.
    Acum e (aproape) o placere sa merg la dentist 🙂
    Felicitări pentru modul în care știi cum să tratezi cu copiii!

  5. Lucrurile s-au schimbat mult si in ultimii 5 ani, iti dai seama in ultimii 20 cat s-au schimbat!
    Dar, nu iti imagina ca toti copiii sunt asa 🙂 unii urla si sunt blocati pe “nu” orice le-ai spune. Parintii sunt de vina, fiindca nu ii pregatesc de acasa. Insa exista si multi, destul de multi prunci cu care te poti intelege si negocia 🙂
    Oricum, eu nu ma bag la copii urlatori si necooperanti. Nu vreau sa creez amintiri ingrozitoare si frici nejustificate. Si nici de dureri de cap nu am nevoie 😉

  6. de multe ori respectu este in stransa legatura cu frica, de obicei daca ti e frica de o persoana o si respecti 🙂

  7. :)))Copiii din ziua de azi , unii dintre ei, sunt absolut surprinzatori.

  8. este destul de greu sa poti convinge astfel de mame, deoarece nu vor sa li se intample vreo tragedie de la un ac micut si sa ramana pruncul de 16-17 ani cu vreo trauma

  9. Mare lucru! Andrei tocmai a muscat degetele stomatoloagei…si are peste 6 ani. Dar am scapat-amandoi-pana la anul

  10. Daca toti stomatologii ar fi ca dumneavoastra, probabil ca majoritatea dintre noi nu am incepe sa tremuram doar cand auzim cuvantul dentist (din pacate fac parte din aceasta categorie).

  11. uneori oamenii viteji se ascund in corpuri plapande, ca in cazul acestei prichindute 🙂

  12. Unele mame sunt prea grijulii,insa ar trebui sa inteleaga caci cu cat incearca sa il protejeze mai mult acesta nu va reusi niciodata sa isi invinga fricile.parerea mea este caci copilul trebuie ajutat,incurajat sa isi invinga propriile frici.Totusi lasand toate la o parte trebuie apreciat profesionalismul doctorului.Felicitari!

  13. Radu

    Apropos de respect la orice vârstă, când schimbam pruncii pe când erau amândoi de 6-7 luni, dacă nu-i informam înainte despre ce va să vie, să vezi scandal și plânseturi și colcaială cu piciorușele în scutecele pline de caca.
    În schimb, dacă începeam procesul de schimbare însoțit de explicațiile aferente fiecărui pas, gen “acum te pun pe spate, acum desfacem buca, pfoai…, acum punem o bucă nouă și curată și uscată, acum bodicul și ești gata”, sa vezi câtă cooperare și răbdarea primeam din partea lor. Schimbatul era o placere.
    Mi-am dat seama în felul acesta că pruncii înțeleg vorbirea de la vârste fragede.
    Acum, că au crescut, e la fel. Dacă îmi aloc timp pentru a fi empatic stărilor lor, viața-i un vis.

  14. Raluca

    Când băiatul meu avea in jur de 4 ani a răcit foarte rău și trebuia sa facă injectii la spital de 2 ori pe zi. Era destul de cuminte când i se făceau adică plângea dar nu chiar așa de rău. Intr-o seara când eram in lift in drum spre cabinet tatăl lui îl ținea in brațe și l-a auzit spunându-și singur: “sunt curajos, sunt curajos!” . Sotul meu încerca sa-l îmbărbăteze dar nu ma gândeam ca o va face singur. Sunt mai puternici decât credem; câteodată

  15. Ana

    Și dacă făcea reacție la anestezie aveați echipament acolo în cabinet să interveniți? E ușor să luăm în balon o mamă anxioasă dar nu cred că a trecut un an de când un copil a murit la București de la o anestezie la dentist.

    • lol, sigur că da, aveam trusă de urgență dotată cu echipament integral și actualizată la zi.

      Știu cazul la care vă referiți cu tragedia regretabilă, doar că sunteți greșit informată. Acel copil nu a murit de la ”o anestezie” la dentist, ci a murit după o sedare, care e la fel de asemănătoare cu anestezia cum e operația pe cord cu tăiatul unghiilor. Tai ceva din corpul uman în ambele cazuri, doar că nu prea seamănă.

      Multă sănătate și citiți știrile mai atent.

Leave a Reply

© 2007-2022 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 150 queries in 0.478 s