Felul în care trăim e o alegere

Ascult în timp ce mă vopsesc un podcast și zice acolo să faci listă cu acei oameni care îți încarcă bateriile. Și să te gândești la o listă de oameni/taskuri care ți le golesc. Când te uiți în calendar și vezi pe X, pe Y, sari în sus de bucurie sau te apuci cu mâinile de cap și te duci ca găina la tăiat?

Stabiliserăm un prânz cu niște prieteni, dar fix în ziua în care aveam bilete la operă cu copiii. Am uitat. Prietenii nu puteau muta, că aveau deja alt program, deci nu-i nimic, greșeala mea, le facem pe toate. Cumva.

Mă uit cât durează spectacolul, 3 ore. Buuun. Haideți după spectacol, venim.

Doar că, surpriză, spectacolul s-a terminat după o oră. Sigur că i-am sunat să vină mai devreme, nu puteau. Ce s-a întâmplat? Prieteni, am simțit cele 2 ore câștigate ca pe o minune de la Dumnezeu. Efectiv mi-au permis să pregătesc prânzul ca la carte, ca apoi să pot sta și eu cu oamenii la masă și de povești. Altfel, ei ar fi povestit, eu aș fi servit. Oricum vizita lor a fost un cadou pe care mi l-am oferit ca parte din planul meu de reabilitare mentală, să zic. Dar cele două ore au fost aur curat la căpuțul meu,

Nu mă plâng, a fost o alegere, dar așa m-am bucurat de cele 2 ore, de parcă s-ar fi deschis Cerurile pentru mine special. Cred că asta înseamnă să fii un sclav.

Altădată, fix aceeași poveste. Program la virgulă, campionat de fotbal, ceva petrecere după. Noroc că s-a terminat campionatul mai devreme decât crezusem inițial, iar s-au deschis 2 ceasuri în calendar. În care am mâncat, ne-am jucat, am stat.  Sunt sigură că să te bucuri de 2 ore pe care le-ai un pic prost calculat înseamnă să fii sclav.

Am făcut bradul în noiembrie, unii pe net m-au criticat. Fără să știe câte weekenduri din decembrie am stat acasă noi. Fix unul singur, cel care tocmai a trecut.

În rest, program la virgulă, cum ziceam. De Crăciun suntem la Sibiu ca de obicei, de Revelion tot plecați. Nu mă plâng, tot alegeri și aici. Dar Crăciunul poate începe când zic eu. În sufrageria mea, în viața mea.

Ce nu știu însă e dacă-i normal. Fiindcă simt că parcă ne grăbim undeva. Să încapă toate în pungă, să ajungem la timp, să ajutăm pe altul, să fie bine, să nu fie rău.

Cea mai mare dorință a mea în acest moment e să stau acasă la mine, cu copiii mei și listele goale cu lucruri de făcut.

Mă tem de ceva teribil. Că am uitat, că nu mă mai pricep la stat. Niciodată nu am avut această problemă. De când eram mică, plăcerea mea deosebită era să stau cu mine. Niciodată nu mă plictiseam. Acum alerg constant, mi se pare că mi-a crescut până și debitul verbal.

Iar Crăciunul ăsta parcă a fost stricat, îmi e atât de greu să intru în vibe. Și nu vreau critici pentru acest englezism. Sufrageria mea, vorbesc cum vreau. Pun Hrușcă în boxă, aprindem lumânări în coronița de Advent, dar ceva e diferit. Mi-e dor de părinții mei și sper că n-am îmbătrânit.

foto Delia Șimon