Textul ăsta l-am publicat pe fb înainte să scriu public că suntem internați. Îl las și aici pentru mine mai mult. Că îmi e drag. Am simțit echipa. Și am simțit iubirea.
Cand aveam 4 ani, era sa ma inece un val aproape de mal. Tata m-a salvat.
Cand mama a lovit prima oara masina, am avut niste emotii cat casa, ce o s-o certe tata. El a zis doar “bine ca n-ai patit nimic, fiarele se repara”.
Si atunci am invatat, ca eram mai mare, despre tata ca, in situații de urgenta, nu te va dezamăgi.
Au mai fost multe pe urma.
Cand mama mi-a zis ca ea nu ma ajuta pentru ca nu m-as descurca, ci ca sa-mi fie mai usor, am invatat ca exista oameni care nu sar numai la foarte greu, ci si la foarte bine. Doar ca sa nu te simti singur.
Cand eu eram varza-n beci pentru puiul meu, mama mi-a zis ca vine, sa aiba grija de mine, ca fiecare mama cu puiul ei.
Cand m-am operat de ceva simplu, care putea fi complicat, si eram proaspat absolventa, adica saraca lipita, ca inca nu lucram, iubitul meu de atunci, sotul meu de acum, s-a oferit sa-mi plateasca operatia la privat.
Fiindca la stat m-am speriat rau, era asa o ordine acolo, ca au incurcat actele, de in fisa mea scria ca am hepatita B si am fost in coma alcoolica 😳 Era, de fapt, mijlocul fisei altcuiva. Au achitat parintii mei, dar faptul ca el s-a oferit a fost ceva ❤️.
Niciodata n-am avut nevoie de cadouri scumpe, ci de oameni care sa vadă și să sara cand tu n-ai cum.
Situațiile extreme generează multă suferință, dar și Încredere. Credință. Împreună. Sunt aici. O să fie bine.
Și nu-mi ziceți despre dezamăgiri. Să nu ne gândim la cei care-au lipsit, să îi onorăm pe cei care-au venit ❤️
Eminescu
Legat de spitale noi am avut o experienta acum un an de zile cu piciorul rupt la copil… a fost un pic traumatizant atat pt el cat si pt dar si toata logistica ne-a fost data peste cap complet…
Geo
Nu-mi plac povestile din spital…dar ma bucur ca sunteti bine. M-a cam speriat articolul celalalt cu peritonita 🙁