Despre cum am făcut explozie de cauciuc, într-un imens complot al Universului să nu pățesc ceva nasol

Nu gasesc daca am povestit deja pe blog, asa ca nu ma pot abtine. E o poveste cu anvelope si femei, cu ras si plans, cu dat cu crema si sunat la 112.

Inmormantare la Craiova, anul trecut in vara. Un prieten din facultate. Mergeau mai multi colegi, deci puteam merge cu oricare din Bucuresti, dar am zis ca io-s independenta. Asa ca m-am dus cu o alta prietena cu masina mea, sa putem veni si pleca. Bine, cu masina sotului, de fapt, fiindca e mai noua, mai moderna si mai echipata decat a mea.

O iau de acasa cu noaptea-n cap, punem pe waze. Da-i la drum. Nu intelegeam neam pe unde ne-a bagat acest GPS, caci pana la Pitesti am fi avut autostrada. Si tot verificam de ce suntem pe diverse stradute, de parca s-ar fi stricat ceva. Mergeam la inmormantarea unui coleg, sper ca ati retinut. Eram amandoua socate, suparate, nu ne mai vazuseram de ceva timp, multe de povestit, destul de apasat, fara hahait.

Dar, stai linistita, ca asa face waze. Eu stiu, ca merg des pe autostrada Pitești. Te scoate waze-ul pe unde nici cu gandul nu gandesti, ii ziceam eu prietenei mele, care n-avea incotro si ma credea.

Doar ca atunci cand am ajuns intr-un sat de prin Teleorman, deja era clar ca nu mai pupam autostrada neam. Dintr-o data, incepe masina sa se simta foarte ciudat. Tagadam-tagadam, ca o caruta asa. Am crezut ca e de la drum initial, poate stiti cum e cand sunt placi de beton sau striatii pe sosea. Doar ca nu erau. Am tras pe dreapta si roata din partea mea avea o buba mare cat o zi de post.

Un cucui cat o minge de baschet.

O basica de parca ar fi fost basica de elefant.

Un balon deraiat care abia asteapta sa fie spart.

Nici macar nu eram intr-un sat. Eram la margine de ceva, cu cateva case, la care nimeni nu raspundea. Mai era un sofer de tir acolo, care a examinat situatia si ne-a zis sa ne bucuram ca nu am murit, ca el niciodata nu a vazut explozie de cauciuc care sa nu fi explodat de fapt.

Bun, eram vii, ne-am bucurat. Mai ales ca n-am luat-o pe autostrada ne-am bucurat. Si ca n-am explodat. Ca respiram! Sotul opera, nu raspundea la telefon si cat am stat sa ne minunăm cum au ingerii grija de noi, BUM!

Ne-a stat inima in loc, cauciucul a explodat.

Soferul de tir a mai venit sa vada daca suntem vii sau am facut infarct, ce bine ca nu s-a intamplat pe autostrada in mers. Faceti cruci cu trei maini si dati o cautare pe gugal: alo, serviciul tractari?

Nu mai stiu cat costa, dar stiu ca mi-a zis la telefon ca accepta doar plata cash. Ce noroc ca aveam la mine vreo 23 de lei fix. Nu la fel și prietena mea, care a luat la ea cam un salariu intreg. In bancnote mici si mari, sa avem. ”Mirunel, am simtit eu ceva.” Va zic, nu am ras nicio clipa de simtit. Si sarace, si explodate ar fi fost mai grav. Nebune si explodate e mult mai bine, va zic.

Pana sa vina domnul Tractări, că pe Domnul Dumnezeu nu l-am văzut atunci, ce credeti ca am facut eu? Sper ca stati jos. Am scos crema de protectie solara din geanta si m-am dat. Pe maini, pe picioare, pe fata. Cu miscari circulare, de tapotare, cu masaj. I-am oferit si prietenei mele, bineinteles, doar ca ea era ocupata cu ras. Un ras cu lacrimi, va zic, n-aveai cum. O blonda si-o bruneta in trei roti pe un camp, dandu-se cu crema in oglinda atarnata de parbriz. Sigur ca era un ras de descarcare, acum stiu. Ce bine ca s-a inventat crema de soare si ca m-am gandit s-o iau! Altfel, mi s-ar fi parut deplasat sa rad. Va dati seama, doar suntem oameni seriosi.

Si cum domnul Tractari intarzia, noi ne stresam si mai si. Ce facem, mergem inainte sau e semn sa ne intoarcem, cum ar veni?

A ajuns el mai rapid decât am putut noi gândi: ”Aveti doua variante, sa stiti.” Una era sa facem stanga imprejur, cealalta era sa mergem pana in Alexandria si sa cautam acolo anvelope fara bube si sa ne vedem de drum. Doar ca anvelopele masinii erau ceva foarte special si rar (pfuu, la asta, sincer, ma asteptam. Nu din cauza masinii, cat din cauza situatiei, sa vezi doua tinerele in negru, speriate si zapacite de cap), dar stie el un baiat… Am mers pe varianta doi, cu un baiat.

Tot drumul cu platforma de tractat m-am rugat. Nu pentru sufletul prietenului meu, să ma ierte Dumnezeu. Imi doream sa-mi revad copiii si-atat. Prietena mea a zis doar doua intrebari. Una a fost dacă doreste domnul sofer biscuiti, cealalta daca nu poate lua curbele mai usor. Ne grabeam, dar nici teleportare în ceruri nu doream.

Ajungem în Alexandria vii, la baiat. Mai puteti, sunteti cu mine, da?

Ma asteptam sa ne jupoaie de bani, pana si eu eram de acord ca meritam. Mi-a umflat capul pe sistemul ”cine v-a lucrat aici”, legat de calitatea cauciucului explodat. Ca e foarte uzat, ca ar trebui sa il schimb si pe celalalt. Dar stati linisiti, ca si eu m-am aparat tot intr-un stil clasic: am dat vina pe barbat. ”Nu stiu, domnule, nu-i masina mea.”

-Vreti doua anvelope? Sa fie echilibrat. Dar nu mai bine le vreti pe toate patru? SH, dar sunt mai bune decat ce aveti.
-N-auziti ca nu-i masina mea? Nu pot decide ceva atat de important.

Eu, de fapt, n-aveam bani. Noroc că-s bună la scuze și la inventat.

Ma asteptam sa coste macar 500lei o anvelopă sh. Sau se spune un anvelop? Ma asteptam sa coste montajul si sa dureze vreo 5 ani.

Doua minute si 100 lei mai tarziu, drum bun, puteti pleca.

Whaaaaaaat???

Ne-am oprit la prima benzinarie sa ne orientam si sa ne revenim. Cred ca am baut si o cafea. Ceea ce tocmai se intamplase a fost ca un film. O bula temporala din care nu stiu cum am iesit. Mai aveam timp sa ajungem si la inmormantare, ba am fost acolo la fix. Cred ca totusi au fost niste ingeri care au avut grija de noi. Partea buna e ca nici nu am falit, dar, mai ales, ca am scapat vii!