Ce aș vrea să știe copilul meu despre viața de adult

Stăteam la masă și mi-a zis așa: conform regulii ”e corpul meu și eu decid”, că el nu vrea să crească. Vrea să rămână copil. Nu avea încă 6 ani împliniți.

Opa, stai un pic, mi-am zis. Sigur că i-am validat sentimentele, l-am luat în brațe, i-am spus că o să fie puiul meu mereu. Oricât păr ar avea pe piept și oricâți centimetri în înălțime. Oricâte fete o să ducă la film și oricâte școli va absolvi pe lume. Al meu. Pui. Că brațele mele vor fi tot timpul deschise pentru el.

Dar opaaa, stai un pic, mi-am zis. Copilul ăsta vede în jurul lui adulți obosiți, aglomerați, alergați, iritați, grăbiți. Adulți care niciodată ”n-au timp”. Cărora le sună telefonul non-stop. Care au tot timpul ceva ”important” de făcut. Vede în jurul lui adulții Imediat și adulții Mai Târziu sau Nu Acum. Singurul adult 100% ”Sunt Aici” e bunica lor, mama mea. Ce noroc că o avem.

Eu sunt mai degrabă adultul Ne Spălăm Pe Dinți, Mâncăm Sănătos și Ne Jucăm Când Apucăm.

Nu sunt adultul Distractiv, noroc că tati completează aici puternic.

În sfârșit, discuția asta fusese mai demult. Un beculeț mi s-a aprins și m-am întrebat: ce le transmit copiilor mei despre viața de adult? Ce văd ei, de îi sperie așa de mult? Sigur, copiii spun multe într-un anumit moment. Nu trebuie să credem că e literă de lege ce zic ei. Dar nici să ignorăm. Așa că am luat în serios.

Și-am început să caut părțile bune din a fi adult. Când am început să le văd eu, ceva fenomenal s-a petrecut.

Câteva luni mai târziu, copiii noștri spun despre tatăl lor că e un supererou.

(Fiindcă le-am zis într-o zi că nu trebuie să fii Spiderman ca să ai superputeri, că supereroii sunt și printre noi.)

Câteva luni mai târziu, Tudor zice despre mama lui că e populară și iubită de necunoscuți.

(Fiindcă uneori vin la mine oameni pe stradă -cea mai recentă întâmplare a fost la Sinaia- și îmi fac declarații de te topești. Copilul a întrebat cum se poate să te iubească oameni care nu te cunosc. Mă cunosc într-un fel, i-am explicat, nu știu cât a înțeles.)

Am început să le vorbesc despre cât îmi place să scriu. Cu subiect și predicat.

Ca să știe că nu sacrificiul unui job e singura cale de a face bani. Că poți iubi munca ta. Că te poți trezi cu plăcere dimineața, eu abia aștept să mă așez la laptop.

Despre cât de mișto e să te pricepi la unele chestii deja.

Știi să citești și asta îți deschide o mulțime de lumi. Știi să socotești, ca să-ți numeri banii ăia pe care îi faci cu drag. N-aveți senzația că acum adunați roadele muncii copilului care ați fost ieri?

Te poți uita la desene toată noaptea, dacă vrei.

Sigur că o să fii praf a doua zi, dar măcar nu faci tantrumuri în magazin. Libertatea alegerii e mai mult a ta, însă și consecințele le plătești singurel.

Îți poți cumpăra câtă înghețată vrei, când vrei.

Ceea ce facem și acum, că doar nu m-am făcut degeaga adult.

Poți avea copii.

Nu e obligatoriu, dar e minunat. Nu e ușor, dar e fenomenal. Să-i avem pe ei doi a fost cea mai bună decizie din toată viața mea. Soțul meu zice și simte tot așa.

Nu mai ai teme.

Gizăs craist, asta nu i-am zis. Dar o cred! Nu uit nici azi duminica după-masa, când mama se băga la un film de Danielle Steel sau citea ceva cărți ale ei. Și eu, ce făceam eu? Lecții, nenicule. Scriam pagini întregi. Ecuația de gradul 50. Logaritmi și cosinuși. Muream de ciudă și de nervi. Momentul când am ieșit de la mate la bac a fost declarația mea de independență. Deși au mai fost niște fizică și puțină mate la facultate, erau din altă perspectivă. Măcar știam că mă chinui cu un scop.

Nu te mai transformi, nu-ți mai cresc chestii pe unde nu-ți vine să crezi, deja cam știi cine ești.

Ăsta e corpul meu, cu ăsta defilez. Deja îți cunoști multe chestii legate de cum reacționezi, de nevoi personale și tot așa. Sigur că mai apar surprize, dar măcar nu-ți mai ies coșuri pe față când ai mai mare nevoie de un ten curat.

Ideea e să nu speriem copiii că se vor transforma în părinții lor. Să le arătăm și părțile bune ale vieții de adult, că pe celelalte le văd și singurei. Iar ca să facem asta, prima condiție e să începem să le trăim noi.

Photo by Brooke Cagle on Unsplash