“Rosu aprins” continua trend-ul filmelor pentru copii, din care au si adultii de invatat

Am vazut filmul “Rosu aprins” impreuna cu Tudor, 6 ani. El nu a inteles prea bine, dar i-a placut mai mult decat Encanto. Pentru ca ursuleti panda si oameni care se transformau.

Pentru mine, filmul a fost altceva. Sa ma buseasca plansul la un moment dat. De emotie. Nu va dau detalii, ca poate mergeti sa il vedeti.

E despre relatia dintre femei. Fiica-mama-bunica-matusi. Despre secrete transgenerationale si felul in care comunicam. Sau felul in care tacem. E despre intentii bune care fac rau. Si despre puterea femeilor de a lupta unele pentru altele. Despre instinctul acela de “fac orice pentru fiica-mea”.

Si despre perfectiune, cutume si toate aceste boli care ne mananca de vii.

Iti pui multe intrebari. Oare cate dintre valorile tale sunt ale tale si cate sunt mostenite de fapt?
Inchizi ochii si te trezesti cu o chiuveta plina cu vase de spalat fara sa stii cine a mancat.

Nu va zic mai multe. E un film in care o sa va regasiti in toate ipostazele: fiica, mama, bunica. E ceva din ele in fiecare dintre noi. Nu stiu daca e un film pentru copii, caci si parintii au atatea de invatat! Nu e despre ursuleti panda, dar poate fi despre transformari.

Iti dai seama ca incap mai multi oameni in acelasi tu, sa nu te intrebi insa de unde au venit.

Va invit sa cititi aici ce zice Gabriela Maalouf, psiholog pe care il urmaresc si admir.

Si mai e un film despre prietenia aceea ca o imbratisare in care incapi oricat de mare ai fi. Si aici vorbim de un urs panda totusi! Dar mi-a placut tare mult relatia dintre adolescentele din film, cat sunt de diferite, cum trec peste o cearta si, mai ales, felul in care se iubesc. Sper sa mai existe asa ceva pe lumea asta, sa nu fie doar in film.