Momentul în care mi-am dat seama că trebuie să plec, fiindcă nu mai pot să stau

Eram în mașină, eu în dreapta, el la volan. Ne gândeam deja de o vreme să facem asta, el mă amenințase de câteva ori. Dar ce mi-a zis atunci, de la volan, în dreptul străzii Oituz din Sibiu, a fost mai rău decât un ultimatum:

-Nu cred că ești în stare s-o faci.

Să-mi cadă fața așa cum îți cade când elefantul din cameră e în sfârșit numit de către cineva.

-Și nu e nicio problemă că nu ești pregătită, doar trebuie să știu. Că se ocupă locurile rapid și eu vreau să merg.

Era vorba de un curs pe care îl pândea demult și care ține o săptămână la Predeal. Am întors-o pe toate părțile, căci îmi doream și eu să merg, normal! Oare am putea lua și copiii cu noi? Măcar numai pe cel mic.. E totuși încă alăptat. Ar putea veni mama să stea cu el cât suntem noi plecați? Dar copilul e mare, nu mai are două luni. Are peste doi ani. Și ce să facă mama închisă într-un hotel cu un copil atât de mic? Plus că nu știu dacă ar fi corect și nici nu avem cu cine-l lăsa pe fratele lui…

Când am întrebat-o pe mama dacă ar veni să stea cu copiii la Predeal, răspunsul ei m-a uimit:

-Nici vorbă, nu vin. Adică vin oriunde mă chemi, dar poate găsești o soluție mai bună, știi ce zic. Ai și tu nevoie de o pauză adevărată, să te pregătești să mergi undeva ca un om normal, fără să te tragă nimeni de bluză, de păr, de țîțe. Să îți poți face și tu un duș fără pericolul că oricând cineva te va invada. Să te întorci în cameră doar la soțul tău. Sau la un roman. Sau la ce vrei tu. Deci să luați și copiii plus pe mine mi se pare o idee proastă din start. Amintește-ți cum a fost la Brașov, când am mers la congresul de stomatologie, mai știi?

Pfu, congresul de stomatologie, am și uitat. Ar fi fost fabulos dacă aș fi putut să nu mor de somn în sală când niște supermedici vorbeau. Și ar fi fost fabulos dacă aș fi putut reciti acasă notițele pe care le-am luat. Dar ce să vezi, când am ajuns în apartamentul pe care l-am închiriat, a fost exact cum își amintea mama: tras de bluze, tras de țîțe, mers la baie în familie. Cam cum e toată viața mea.

O iubesc pentru felul în care ne ajută și e disponibilă mai ales acum, când are mai multă treabă la serviciu decât oricând. Abia aștept să iasă la pensie, dar nu cred că asta se va întâmpla prea curând. Mama nu e genul care să umfle fotoliul la telenovele. Ea e genul care le face pe toate, plus un orez cu lapte pe foc.

Elefantul din cameră deci.

Îmi imaginam prima noapte, în care eu sunt la Predeal și bebelușul meu plânge că-i lipsesc. Merită, oare chiar merită așa ceva el? Oare m-aș putea simți bine eu? Nu, cred că bărbatu-meu are dreptate și cel mai bine e să-mi povestească el.

Ne bem liniștiți cafeaua în timp ce nimeni nu trage de mine, nici de el, nimeni nu se lovește, nu se împinge, nu se trage și nu se nimic. Ne întoarcem acasă, că mama avea cabinet și pacienți, iar copiii am stabilit deja că nu sunt suficient de mari să-și facă singuri tocăniță la prânz.

Venisem plină de iubire și resemnare la puii meii, dragii mei, să îi iubesc și să mă dedic așa cum numai o mamă se poate dedica. Și-mi trântesc ăștia mici un tantrum de bun venit. Sau ceva frate cu un tantrum, de îți vine să sari direct pe geam, noroc că ai mei au casă pe parter.

Și, în loc să urlu, să trântesc niște uși sau să sparg niște farfurii și eu (că zenul tantrumurilor te părăsește când are de-a face cu cel puțin trei pe zi), am zis:

-Mulțumesc, puii meii, dragii mei, m-ați ajutat să mă hotărăsc. Stai, bărbate, că vin!

A fost momentul în care mi-am dat seama că trebuie să plec, fiindcă nu mai pot să stau.

Chiar am nevoie de o pauză ca de aer să respir. Nu e despre copii, nici despre soț. E PENTRU mine într-un fel atât de intim încât habar n-aveți. Adică, voi chiar știți, ce vorbesc. Că sunteți mame și multe n-aveți niciun ajutor. Multe vă creșteți copiii singure, chiar dacă sunteți într-un mariaj. Pentru că soțul vostru muncește și nu e pe program de la 9 la 5. Poate e șofer pe tir, poate e corporatist ambițios sau poate e doctor cu gărzi. Multe n-aveți bone și nici bunici. Adică aveți bunici, dar ori sunt departe, ori sunt genul care cer poze cu copiii pe whatsapp. Deci știți.

-Dar dacă zici că vii, vii. Nu te răzgândești.

-Nu mă răzgândesc. Vorba-i vorbă, stai să mă vezi.

Și uite-așa, dragii moșului, săptămâna viitoare plecăm. Doar noi doi. Cred că e una dintre cele mai bune decizii pe care le-am luat după aceea de-a face cel de-al doilea copil. Care mi-a revoluționat viața în asemenea hal încât simt nevoia să fug, ceea ce e în sine un paradox. Și ce?

Cu Victor am vorbit, cred că există și alte soluții decât vină și plâns. Să-l vedeți ce șod e când îl întreb: ce faci tu noaptea când te trezești și lângă tine e fratele tău? – Se trântește pe spate și începe un sforăit serios.

Dada, copiii noștri mici au câtă putere mare le vom da noi.

Bărbatu-meu are o poveste care îi place mult. Cică era un homeless cu un câine, stătea pe o bancă în parc. Câinele schelălăia și plângea. Se așează un tip lângă el pe bancă și îl întreabă:

-Câinele ăsta schelălăie?
-Da.
-Ce a pățit?
-Stă într-un cui.
-Și de ce nu se mută?
-Probabil că nu-l doare destul.


Cred că eu tocmai m-am mutat. Dintr-un fel de a suferi într-un fel de a acționa. Acum 2 ani nu mi-aș fi putut imagina nevoia de a pleca fără vreun copil al meu. Era ceva de neconceput în ecosistemul meu. Bucuria de a fi împreună era mai mare decât orice altceva.

Astăzi m-am răzgândit. Am acest drept, nu mă simt deloc o mamă mai rea. Culmea e că mă simt chiar o mamă mai bună de când știu despre mine că plec. E un soi de vină acolo care mă face să compensez ceva. Iar rezultatul e surprinzător de bun, vă invit să încercați.

Deci ce voiam să vă spun e că plec. O săptămână cu soțul meu la Predeal. Mă simt de zici că fug cu un motociclist tatuat. Nu știu dacă v-am spus că ne-am înscris la un curs de antreprenoriat care costă și niște bani. Când mi-a văzut entuziasmul, soțul m-a întrebat:

-Auzi, tu ce așteptări ai de la săptămâna la Predeal?

Dar cred că fața mea a ”vorbit” mai întâi, căci repede a completat:

-Nu-mi răspunde, acum mi-e frică să știu!

via GIPHY

Articolul anterior

Societatea nu te iartă, copile, că nu e mă-ta, să te țină-n brațe

Articolul următor

Te simți om mare, când îți faci abonament de telefon pe nume. Despre YOXO, această revoluție pentru net și voce (p)

18 Comentarii

  1. Elena

    Felicitari! Mie mi-a luat 3 ani si 9 lunj curaj sa ma duc la serviciu si sa-l las cu mama 4 ore. Va rog mult sa ne spuneti cum a fost. Eu nu sunt inca pregatita sa-l las fara noi. 🙂 (si cred ca nici sotul meu dar asta e o alta poveste)

    • Mie mi-a luat 6 ani! Dar te inteleg perfect si nu cred ca e despre varsta sau despre copil. E si despre mama la fel de mult.

  2. Elena

    Hai succes! O sa va placa, meritati

  3. Alexandra

    Cred că ai scris articolul ăsta ca să fi sigură că pleci. Să nu te mai poți răzgândi 😄😁
    Doamne ce imi doresc si eu să merg la un curs de antreprenoriat dar nu am cu cine sa ii las desi sunt mărișori.

    • Da, exact. Cred ca inca nu imi vine nici mie sa cred. Plus ca, nu vrei sa stii, de saptamana trrcuta nu l-am mai dus pe Tudor la gradi, preventiv, sa nu ia ceva. Noroc, ca au facut colegii covid.

      Ce noroc ca m-am gandit! De fapt, mama m-a sfatuit. Cred ca tot universul comploteaza ca sa pot pleca.

  4. Gabriela F

    😆eu am crezut că mergeți să admirație peisajul de iarna 🤣dar un fine …bine și așa. O tonă de pupici și zile faine 🤗

  5. Monica

    Mă bucur pentru voi! Să strângeți în suflet povești frumoase!

  6. Yuhuuuuuu!
    Atât am avut de zis!

  7. Noi am plecat singuri, fără copii, când fiica cea mare avea 13 ani, iar cea mică 7. Eram îngrozită, dar și fericită.
    Te felicit, Miruna! Faci exact ce e bine pentru tine, dar și pentru ei. Oamenii au nevoie să respire, să doarmă, să fie Fericiți, au nevoie de clipe pentru ei. Eu am realizat asta, dar nu mă puteam desprinde.
    Vacanță minunată, fată frumoasă cu băieți adorabili! Îmi place teribil de voi. Te citesc mereu, chiar dacă nu scriu. Ziua este scurtă și avem așa de multe de făcut, mai ales pentru noi și pentru sufletul nostru.
    🤗😘

  8. Roxana

    Felicitări, Miruna!! Ma bucur pentru tine, de fapt pentru voi toți!! Și o îmbrățișare pentru mama ta, desi nu ne cunoastem!! E senzațională!!

  9. Noi am plecat o luna fără copii vara trecută. Beat that! 😀 N-a fost ușor, dar a fost frumos! Nu știu daca as mai repeta-o, dar nu-mi pare rău deloc. 🙂 SUCCES vouă! Ps: să le dea Dumnezeu sănătate părinților mei si tuturor parintilor din lume. 🙂

    • Loredana

      Ce ma bucur pt tine!
      Asemenea curaj imi fac si eu pt un week-end la P.Brasov,tot la o conferinta.Sa va simtiti bine,si sa vb de ale voastre.:-)noi am obs ca,la orice iesire,cat de scurta,tot despre copil vorbim.
      Mama de David,7 ani.

Leave a Reply

© 2007-2022 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 185 queries in 0.613 s