14 ani de blog: Vă mulțumesc că sunteți aici

Era o seară friguroasă de Cluj, cam cum erau toate serile din acest oraș. Era o studentă la stomatologie în anul 3, cam cum nu prea mai erau studentele la stomatologie din niciun an. Ușor fără un loc pe lume, deși dormea în același pat din același cămin, cu aproximativ aceleași colege de la început.

Îi plăcea de un băiat despre care prea multe nu știa. Avea un laptop de curând, pe care-l ținea pe un scaun lângă pat. Știa să folosească funcția google search, așa că a căutat pe internet ca într-un glob de cristal.

Numele băiatului a dus-o pe blogul lui. Ce noroc!

Tipul era certat destul de rău cu doamna Gramatică, iar ăsta e un păcat pe care pur și simplu nu îl poți ierta. Dar blog, ce interesant.

Ea avea niște texte ascunse într-un fișier din calculator, cu nume de cod, de pe vremea când iubea pe altcineva. Iar de teamă să nu-i fie descoperite acele gânduri sau din dorința de a le îmbrăca în ceva și mai special, le-a ascuns într-un fișier secret, numai de ea știut.

Blog, ziceai? Nici nu s-a gândit prea mult. A făcut un cont, a dat un nume și-o adresă de mail.

A publicat un text cu copy/paste. A mai publicat unul, devenea tot mai palpitant. Studenta asta n-a îndrăznit niciodată să intre în vorbă cu cineva necunoscut, cu băiatul de care-i plăcea schimbase vreo trei vorbe în total, dar acum își publica gândurile secrete pe interneți. Ce adrenalină era!

Și blondele gândesc, da, cred că e un nume bun.

Dacă nu-mi place, îl pot schimba oricând. Creioanele astea colorate au fost prima temă a blogului meu. Parcă așa bine mi se potrivesc. Au și ceva jucăuș, și ceva copilăresc, dar și ceva intelectual. Puteam alege o temă cu tocuri și ruj, poate ar fi fost mai incitant.

Ooops, stai că a comentat cineva la acest text! Doamne ferește, cum m-o fi găsit? Stai să răspund, cred că așa-i frumos. Bunele maniere se aplică peste tot, chiar și celor digitali.

Acesta a fost începutul acum fix 14 ani.

M-aș duce înapoi în acea cameră din căminul unui Cluj veșnic friguros, aș lua în brațe studenta de atunci și i-aș spune că fiecare pas și fiecare click o vor duce acolo unde o să fie bine pentru ea. Că acest blog îi va schimba viața în feluri pe care nici nu le credea.

Că băiatul certat cu Gramatica i-a făcut un bine fără să vrea. Că mai sus cu 2 etaje de ea dormea un complet necunoscut de care se va îndrăgosti într-o zi după ce ea va pleca și se va întoarce, fiindcă asta fac oamenii care nu-și termină menirea dintr-un anumit loc.

I-aș spune că o să-l iubească așa cum pe nimeni n-a mai iubit, că el o va face să învețe lucruri pe care nici nu le-a bănuit. Printre care stomatologia în gură la om, care-a fost mereu planul ei B. Că va meșteri turbină și clești, anestezii la Spix și extracții muncitorești.

Că va naște copii care vor semăna cu el și deloc cu ea, pe care-i va iubi mai mult decât orice își imagina când legăna păpuși la 10 ani.

Că ce va trăi va fi departe de normal și deviat de la orice părinții ei ar fi pregătit pentru ea. Da, că va face toți pașii corecți și nu va greși prea mult, dar viața are niște planuri în care nu te poți băga.

I-aș mai spune că, într-o zi, se va urca pe un cântar și el îi va arăta exact ce și-a dorit tot liceul și toată facultatea să arate un cântar. Și că va înțelege atunci că acest aparat nu îți măsoară greutatea, ci distanța pe care  o ai de parcurs până să te regăsești.

Știu că unii dintre dumneavoastră sunteți pe aici mai de curând și că unii sunteți aici de la început.

Vreau să știți că e foarte emoționant să citesc că cineva și-a ales profesia cu încurajări de aici. Sau că altcineva a născut natural pentru că i-am arătat că am putut.

Am adunat atât de multă iubire de pe acest blog, atât de multă încredere în mine și în oameni, încât sunt veșnic recunoscătoare pentru tot. Știu că e o comunitate de femei deștepte și libere aici, care nu se feresc să vorbească despre bucurii și dureri. Genul de femei care pot sta drepți, să privească adevărul în ochi, fiindcă ele nu se tem.

Fiindcă și în cele mai grele dintre greutăți, când ești sinceră cu tine, n-ai cum să te pierzi.

Iar când se mai întâmplă și câte un accident, când ne enervăm de nu mai putem, când ne vine să ne urcăm în primul tren, venim, ne citim și ne simțim normale la loc.

Povestea mea n-are nimic special în afară de că-i a mea. Fiecare poveste și fiecare femeie sunt un diamant.

Nu vă lăsați făcute mici, nu fiți modeste, că nu ajută la nimic. Vorbiți-vă adevărul, e cel mai eliberator lucru pe care-l puteți face pentru voi. Ceilalți vor aprecia, chiar dacă poate nu imediat.

Am avut campanii pe blog pe care le-am refuzat fiindcă nu mi se potriveau, iar agenția respectivă s-a întors la mine cu alte propuneri, multe propuneri, fiindcă atunci când am refuzat, le-am arătat, de fapt, că știu cine sunt. Că îi respect pe cititorii mei. Chiar dacă am pierdut atunci o ocazie de a face, de exemplu, bani, am câștigat încrederea cuiva. Iar asta e ceva ce nu poți cumpăra.

14 ani. Vă mulțumesc că sunteți aici.

Și vă aștept să facem review-uri la proteze dentare, deși, dacă ne spălăm pe dinți, putem rămâne doar despre cărți, bărbați și copii să vorbim 😉