Despre depresie: Oamenii înțeleg mai degrabă ”mă doare măseaua” decât ”mă doare sufletul” (p)

Vai, Miruna, dar prea multe lucruri intime scrii pe blog. Vai, Miruna, dar ce curajoasă ești să vorbești așa deschis despre atâtea lucruri. Vai, Miruna.

Apoi se întâmplă Bună,Miruna. Mulțumesc, Miruna. Nu te opri din scris, Miruna. Simt că cineva mă înțelege, Miruna.

E adevărat ce scrii, Miruna.

Se întâmplă să mă oprească femei pe stradă, necunoscute cu copiii pe ele călare. Care nu vor decât să-mi spună că da, așa e. Ceeeee, m-a întrebat Tudor după o astfel de discuție cu o doamnă. Ce e așa, mami? Ce scriu eu pe blog, puiule. Despre jucăriile și cărțile noastre? Și despre ele, dragule.

Copiii mei nu vor ajunge să mă înțeleagă niciodată. Fiindcă sunt băieți. De țîțele lor n-o să tragă nimeni, zero șansă. Burta lor n-o să crească nici în cele mai optimiste dintre scenarii. Când copiii lor se vor trezi noaptea, nu îi vor chema pe ei de prima intenție.

Băieții mei nu mă vor înțelege niciodată așa cum fetițele își înțeleg mamele, la maturitate.

A fost o revelație când mi-am dat seama de asta. A fost ca și cum mi-ai spune că toată strădania mea nu va fi recunoscută niciodată. Adică, sigur că pruncii vor fi recunoscători că nu i-ai lăsat să își bage degetele-n priză în timp ce îți puneai părul pe moațe, dar știți ce vreau să zic.

Poftim, o maimuță în plus de dus în spinare. Felicitări, e băiat, doamnă.

Cred că femeile care spun lucrurilor pe nume nu sunt nici curajoase, nici deștepte, nici talentate. Sunt doar libere. Faza e că nu poți alege mereu ce vrei să fii, deși toți coachii cu discursuri motivaționale ne umflă capul că alegerea ne aparține. Că putem fi orice ne dorim în viață. Că atunci când poți fi oricine, alege să fii tu însăți.

A, da??? Păi atunci aleg să fiu o leneșă o zi întreagă. Nu vreau nici să duc copiii la școală, nici să fac micul dejun, nici să mă trezesc că le curg mucii. Joac-o pe asta, mare psiholog influencer-ul vieții.

Pot fi cine vreau eu? Păi uite, aș vrea să fiu… lăsată în pace. Să ies când am bateriile încărcate. Să merg pe stradă când sunt pe cap spălată. Să mă întâlnesc cu prietenele când sunt într-o dispoziție decentă. Să fac ciorbă când mi-e și mie foame. Să strâng masa când n-am altă idee pentru distracție. Să fac pipi singură-n baie. Să mă spăl pe dinți cu o mână, fără să păzesc un bebeluș cocoțat cu cealaltă.

Vreau să fiu o odihnită. O distractivă. Vreau să fiu o inteligentă. Să-mi fac planul cu ce mănânc de dimineață și să nu mă cotropească oboseala și frustrarea până seara, când primesc în plus 2 kilograme pentru jumătate de oră de rezistență. Cam ăstea-s schimburile pe care biologia te obligă să le faci când devii mamă.

Înțeleg foarte bine lucrurile astea. Le scriu ca să știi că le știu, că le înțeleg, că le simt.

Chiar dacă eu sunt Miruna, blonda cu blogul, dentista, soția doctorului, mama băieților, fiica medicilor.

Chiar dacă le am pe toate și nu prea mi-a lipsit niciodată mare lucru.

De ce nu poți fi fericită când ai totul?

E cea mai de căcat întrebare, care îți dublează suferința fără să te ajute cu un deget.

Las-o încolo. Nu te mai gândi la ce nu îți face bine.

Gândurile sunt niște javre. Nu te definesc pe tine.

Nici măcar nu îți aparțin. Cine știe de unde apar nenorocitele?

Gândurile sunt consecințele unor emoții care vin ca niște musafiri neinvitați când tocmai te pregăteai să pleci de acasă. Când la tine e varză și praful de două degete, dar cui îi pasă, că doar nu ești de la Inspectoratul de Particule. Ești de la Direcția Vreau Să Mă Simt Bine. Iar musafirii ăștia sunt ca niște reflectoare puse pe tot ce nu merge bine. Nu îi primi. Pur și simplu nu le deschide ușa.

Habar n-am dacă am avut depresie.

Bănuiala mea e că da, fiindcă nu-s o proastă. Știu face diferența dintre a bad hair day și un an de zile în care simți că nu poți respira bine. Tocmai fiindcă știu că depresia nu e când ești supărată vreo trei zile, ci când nu te mai poți aduna vreo două săptămâni întregi.

Vai, Miruna, ești prea sensibilă, fetițo, mi-a zis cineva odată.

Dacă aș fi avut piciorul în ghips, nu mi-ar fi reproșat nimeni că-s prea umblăreață. La ce-mi trebuie mie piciorul ăla să funcționeze?

Dacă aș fi avut conjunctivită, nu m-ar fi certat nimeni că vreau să văd bine în lume.

Dacă aș fi avut otită sau te-miri-ce răceală, aș fi primit paracetamoal și supă caldă. Nicidecum condamnări că-s pretențioasă acum să vreau să și aud și să miros bine.

Orice altă afecțiune ai avea, oamenii din jur înțeleg foarte bine. Că nu poți merge, vedea sau mirosi bine. Dar dacă ai ceva suferință psiho-emoțională, precis e ceva greșit la tine. Ești prea sensibilă, fetițo. Ai așteptări nepotrivite. Ce naiba, repară-ți termostatul ăla, că, de fapt, e multă bucurie și căldură-n casă.

N-o să vă dau sfaturi.

N-are niciun sens să spun ce a funcționat pentru mine.

Adevărul e că nici nu sunt sigură că știu răspunsul. Și că, mai degrabă, cred că au fost pretexte care mi-au ținut mintea populată de alte gânduri care nu prea au mai lăsat loc de cele negre.

Nu voi publica acest articol pe facebook. Cine-l citește, foarte bine. Vreau să știi două chestii: că nimănui nu îi pasă cu adevărat de tine.

și că ești singura ta speranță.

Dacă vrei să citești câteva mărturii ale femeilor libere despre depresie, te invit aici. Viețile noastre sunt teribil de asemănătoare. Habar n-am ce ajută în afară de timp și de certitudinea că nu suntem câteva pe această stradă.

Un lucru e cert. Viața e schimbătoare. Nimic nu durează pentru totdeauna. Și atunci, dacă depresie trece, vei vrea să fii aici când revine bucuria.

Material susținut de Janssen, în cadrul campaniei „Să Învingem Depresia”