Cum mi-am ajutat băiatul să nu-și mai roadă unghiile în 9 pași simpli și nu glumesc deloc

roadă unghiile miruna ioani

Să-și roadă unghiile în plină pandemie e ultimul lucru pe care-l dorești la copilul tău. Era, cum să vă zic, cu mâna în gură tot timpul. Iar eu simțeam că mi se umflă o venă de câte ori îl vedeam.

Am citit câte ceva despre obiceiule de a-ți roade unghiile.

Unele articole spun că e specific perfecționiștilor, altele că doar oamenii supradotați fac asta. Însă nu m-am bucurat prea repede. Știu bine că perfecționismul e o corvoadă deghizată în calitate. Nu e nicio bucurie să suferi de așa ceva.

Apoi, știu că mulți scriu articole în care asociază obiceiuri cu anumite calități secrete, doar ca să gâdile orgoliul cititorului și să primească un share la schimb.

Am ieșit rapid din plasa orgoliului scărpinat în fund.

Alții spun că rosul unghiilor e încadrabil la boli mintale – tulburări compulsiv-obsesive – și că e un gest automutilant.

Sau că jumătate dintre copii și adolescenți își rod unghiile și mulți continuă să și le roadă și la maturitate.

Mai ziceau articolele că oamenii își rod unghiile din plictiseală sau din frustrare. Sau că să-și consoleze traume emoționale.

Că, să te oprești din ros unghiile e mai greu decât să te lași de fumat.

Cred asta cu toată ființa mea! Fiindcă eu însămi mi-am ros unghiile până prin clasa a 2-a. Știu exact că îți dă o plăcere acest ros. Ca atunci când te mănâncă și te scarpini. Când ți-e sete și dai un pahar cu apă pe gât.

Ai un sentiment că nu se poate SĂ NU FACI ASTA. Și, după ce ai terminat, te prinde un soi de satisfacție de sine. Doamne, cum înțeleg.

Vă spun cum am abordat eu problema, încât băiețelul meu a încetat să-și roadă unghiile.

Sper să vă ajute această perspectivă și să vă dea curaj. Nu spun că e o rețetă universal valabilă, nu am citit-o nicăieri. E doar ce am simțit, cum am procedat și care a fost rezultatul imediat.

Nu pierdeți nimic să încercați.

Mi-am adus aminte cât mă enerva mama, când îmi zicea ”scoate mâna din gură!” și-mi dădea una peste degete.

Nu simțeam dorința de a mă opri, când se întâmpla asta. Nu îmi era rușine cu obiceiul meu. Plăcerea era mai presus de toate astea, iar corecțiile părinților mei nu mă făceau decât să mă îndârjesc.

Dar i-am înțeles acum și pe ei.

Din perspectiva părintelui, când Tudor își băga degetele în gură, simțeam că explodez. Adică, noi umblam cu dezinfectantul în buzunar, purtam mască și ne testam, iar el își lingea mizeria de sub unghii??? Mă simțeam furioasă și sfidată mai mult decât orice.

Uneori citeam cărți și, cranț-cranț, îl auzeam, îi țineam mânuțele într-ale mele și se zbătea să se elibereze de acolo.

L-am rugat să înceteze.

I-am explicat de ce e periculos.

Nimic din toate astea nu a funcționat.

Atunci, i-am povestit că și eu mi-am ros unghiile când eram mică. I-am vorbit despre ce simțeam când mi le rodeam. Despre satisfacția aia, plăcerea, mulțumirea de sine.

I-am povestit și despre cum, într-o zi, m-am oprit din ros unghiile. Și că, dacă o să-și dorească și el, numai să-mi spună și îl pot ajuta să se oprească și el.

I-am povestit despre un lac de unghii amar, făcut special pentru asta. I-am explicat cum funcționează. Dai lacul pe unghii și, când bagi degetul în gură și simți gustul amar, lacul îi trimite creierului tău un mesaj: atenție, ai degetul în gură!

Devii prezent la ceea ce faci. După care, poți alege care e următoarea mișcare. Tu vei alege să scoți mâna din gură, pentru că ești un copil deștept. Unii oameni își rod unghiile cu tot lacul ăsta special pe ele. Pentru că mintea e mai puternică decât orice lac.

Și a trecut timp. Mult timp.

Nu i-am mai atras atenția. Știam că asta nu face decât să-l enerveze și mai și.

Îl vedeam că-și roade unghiile de plictiseală și de nervi. Ajunsese atât de rău, încât și le rodea în timp ce se certa cu mine. Vorbea și rodea.

Îmi era greu să-l văd așa, să nu-l pot ajuta. Dar știam că nu e bătălia mea și Miruna-mică m-a ajutat să fiu alături de el, nu împotriva băiatului meu.

Într-o zi, și-a ros unghiile până la sânge.

L-a durut degetul și l-a impresionat să vadă roșu. I-am explicat că există riscul să se infecteze de acum, iar mama mea i-a povestit că are pacienți cu bube mari din cauza asta.

I-am amintit că oricând își dorește să se oprească din ros unghiile, să-mi spună și îl pot ajuta.

A doua zi, m-a rugat să-i cumpăr lac din ăla.

Eu am uitat.

El mi-a amintit.

(Chiar am uitat, nu credeam că acel lac funcționează oricum și nici că Tudor vorbește serios.)

După care, mi-a zis maică-mea că a rugat-o să-i cumpere ea.

În acea zi, am umblat pe la toate farmaciile din centrul Sibiului în căutare de lac.

Când i-am zis că am luat, am văzut în ochișorii lui licărul bucuriei numită ”o să scap”.

Doar că, ghinion, farmacista îmi vânduse soluția contra verucilor. Noroc că am citit prospectul înainte să dau copilul pe degete (întotdeauna să citiți ce dați copiilor!), că mai e și toxică treaba asta. Nu e voie să o bagi în gură.

Și, uite-așa, am sunat repede la o farmacie, acolo aveau, doar că închideau în 15 minute. Nu-i nimic, ne-am echipat și am dat o fugă pe jos. Simțeam că e genul de urgență care nu mai poate aștepta.

Pe drum, am povestit mult cu Tudor. Numai noi doi. Ne-am conectat.

Am trecut pe lângă un liceu și, văzându-l, mi-am amintit cum învățam pentru Capacitate. I-am spus și lui:

”Ăsta e unul dintre cele două licee, la care-mi era frică să nu intru. Când îmi era mai greu cu învățatul, când nu mai puteam, îmi spuneam:

Hai, încă o oră, Miruno, ca să nu ajungi la liceu aici! Nu că avea ceva liceul ăsta, că, uite, are geamuri luminoase și-așa, doar că nu voiam eu.

Și mai stăteam o oră să învăț, deși poate aveam chef să mă joc sau să mă uit la televizor. Îmi era pur și simplu atât de frică, să nu ajung la liceu aici.

Știam exact unde vreau și știam că n-am nicio altă șansă decât să învăț… Asta se numește că m-am ambiționat, știi, când ceva îți e greu să faci, dar știi că e cel mai bine pentru tine, așa că mergi înainte. Ca atunci când am zis că nu știu dacă o să reușesc, dar o să fac tot ce-mi stă în putere să mă pregătesc să-l nasc pe Victor printre picioare.

-…ca să stai cât mai puțin în spital și să vii la mine. Știu, mami, îmi amintesc.

-Da, puiule. Uneori, oricât ai fi de deștept, e important să și muncești.

-Deci până la urmă n-ai mers la un liceu de proști?”

Vai, ce-am mai râs. Cum mă străduiam eu să dau o lecție fără să pun etichete, să fiu politically corect și smart, dar copilul s-a prins și a zis pretențiilor mele pe nume.

Am luat lacul de la farmacie, ne-am întors acasă, am citit prospectul și ne-am dat amândoi.

Mi-am luat și eu angajamentul împreună cu el să nu-mi mai pigulesc pielițele unghiilor, obicei oribil și al meu, despre care am vorbit. Diferența e că eu nu bag degetele în gură, în rest, e la fel de urât.

S-a dat, a gustat, a zis:

”bleacs, eu n-am nevoie de așa ceva!”

”Pot fi atent și fără lacul ăsta scârbos. N-o să-mi mai rod unghiile, ai să vezi.”

Și gata, asta a fost. Nu și le-a mai ros.

Nu am crezut. Vă spun sincer, că nu am crezut. Am fost sigură că e o fază, că mâine va uita, că la primii nervi se apucă din nou de ele.

Nu a fost așa.

Deja tăiem unghiile de la mâini a nu-știu-câta oară, probabil a treia sau a patra.

I-am spus că a dat dovadă de voință extraordinară și că mulți adulți nu reușesc ce și-a propus el. Am cerut permisiunea să scriu povestea pe blog, poate o să fie de folos și altor părinți pentru copiii lor.

-Da, mami, să scrii! Să nu-și mai roadă unghiile nici alți copii.

-Bine, și ce scriu? Spune-mi exact care-i secretul și cum ai făcut. Te-a ajutat lacul ăla?

-Nu, mami. Din capul meu.


Ce răspuns simplu, ați văzut? Are 4 ani și 11 luni. ”Din capul meu” e răspunsul multor întrebări. E soluția mutlor probleme și cheia pe care noi, adulții, o plătim cu mulți bani. Să ne-o dea alții, auzi. Când totul e în cap la noi. Puterea nu se găsește de cumpărat.

Ca să recapitulăm și dacă vi se pare greu de crezut, iată cei 9 pași simpli:

  1. I-am spus că-l înțeleg și ne-am conectat. Copilul a știut că vorbesc serios și a simțit (sper) că sunt alături de el.
  2. Nu l-am mai certat, nu l-am mai corectat.
  3. I-am oferit autonomie (când vrei să te oprești, când tu hotărăști)
  4. Astfel, l-am responsabilizat.
  5. I-am oferit ajutorul meu (nu l-am lăsat singur în această luptă, să știe că voi fi alături de el, chiar dacă bătălia e a lui).
  6. I-am vorbit despre soluție și cum funcționează ea (lacul amar).
  7. Dar i-am dat LUI puterea, nu lacului (i-am explicat mecanismul prin care funcționează)
  8. Nu am insistat, i-am oferit spațiu și timp, ba cred că i-am și luat apărarea de câteva ori, când tatăl sau bunicii îi atrăgeau atenția să nu-și mai roadă unghiile că e urât, nesănătos, etc.
  9. Când mi-a cerut ajutorul, l-am oferit.

Nu știu dacă am avut noroc, dacă el e în vreun fel special, deși vă dați seama că, pentru mine, e. Cred însă că toți copiii noștri sunt minunați de puternici atunci când le dăm voie să fie așa cum sunt ei.

Știu că e greu să acceptăm unele lucruri, mai ales când nu se întâmplă așa cum vrem noi.

Un articol complex despre ticuri la copii a publicat Ioana pe blogul ei aici.

Sper să fi fost de folos și să vă gândiți că, dacă, în plină pandemie, eu am reușit să fiu martora rosului unghiilor fără să respir, puteți și voi. N-avem ce face, prieteni, când vine vorba de ai noștri copii. Rămânem în echipă cu ei!

foto Unsplash

Articolul anterior

Supă de pește și fructe de mare, bună de te lingi pe CrockPot (p)

Articolul următor

Ieri am cunoscut o femeie

11 Comentarii

  1. Salut, sunt Cristina, am 32 de ani și îmi rod unghiile ca… la 5 ani. O perioadă a fost mai bine- după ce am purtat tratament ortodontic efectiv mă dureau dinții la presiuni pe ei. Acum, funcționează să le aranjez mereu, altfel, neîngrijite sunt o tentație impulsivă de nedescris :-))

    +3
  2. Aura

    O, Doamne, foarte multă răbdare ai avut. Vă felicit pe amândoi pt înțelepciune și răbdare.
    La mine a fost povestea cu suptul degetelor când eram mică. Da, degete, sugeam 2, pe cele 2 din mijloc, și apoi cu degetul mare și cel mic mă bâjbâiam pe haina cu care eram îmbrăcată și cu mâna cealaltă îmi acopeream mâna cu care sugeam. Păcat că nu am o poza de atunci cu mine, dar mătușa mea, medic pediatru de peste 30 de ani de zile, i-a spus mamei că nu văzuse niciodată un copil care să sugă așa degetele.
    Anyway, să ne întoarcem la momentul dezvățului: eram măricică de-acum, cred că trebuia să merg la școală, și mama avea un stres teribil pt că eu sugeam în continuare. A încercat să mă dea pe degete cu tot felul de chestii, eu mă spălam și sugeam iar. Și nu se putea, domnule, ca la vârsta asta copilul ei să sugă in continuare și, mai grav, să nu-i poată ea să mă facă să o ascult.
    Așa că într-o bună zi se duce la farmacie sa ceară… stricnină. Din câte am înțeles, stricnina este,sau era pe vremea respectivă, destul de controversata. Să vă spun sincer, cred că nici acum nu știu la ce se folosește. Ce știu e ca mama povestește că farmacista s-a uitat strâmb la ea și a întrebat-o pt ce îi trebuie. Și când i-a spus că este pt un copil care își suge degetele, la care farmacista îi spune: doamnă, asta este o problemă de educație.
    Mama când a auzit așa ceva a văzut negru în fața ochilor și s-a întors acasă hotărâtă să-mi facă educație. Și ce credeți că a făcut?
    Mi-a tras o bătaie soră cu moartea de îmi aduc aminte și acum de bătaia aia. Nu va povestesc in ce stil. Ce trebuie să știți este că de atunci nu mi-am mai supt degetele. Dar credeți că a fost o metodă bună? Evident că nu, pt că eu nu am mai supt de frică, nu pt că m-am convins singură că este ceva greșit. Și în fond de ce ar fi fost greșit, când toți copiii își sug degetul și mai devreme sau mai târziu toți copiii cresc și se dezvață singuri.
    Ca o concluzie, cred că ar fi fost o experiență mult mai pozitivă pt amândouă dacă mama ar fi adoptat altă metodă sau daca m-ar fi lăsat pe mine sa mă conving singură că nu mai trebuie sa fac asta. Așa că vă îndemn pe toate mămicile sa încercați cu toate puterile voastre să adoptați metode care nu îi fac pe copii sa se simtă ultima cârpă, să nu simtă că sunt antrenați ca un caine și cred că deja nu mai trebuie sa spun să nu îi bateți in niciun caz.
    Trebuie răbdare și înțelepciune.

    +3
  3. Pe mine Eva m-a ajutat să scap de ticum meu dubios. Imi smulg cojile de pe buze când sunt uscate. Evident, ajunge să curgă sânge din buză. Nu suport insă stratul acela aspru, atunci când sunt uscate și duc fără să îmi dau seama mdegetele la buze, le pipăi și până la urmă trag de coajă. Oribil, nu? Si super neigienic!!!! Când Eva mă vede cu mâna spre gură țipă la mine: NU-ȚI MAI RUPE BUZA!!!!!! :))))

    +2
  4. someonelikeyou

    Am avut aceeasi problema cu fetita mea de 4 ani. A inceput la scurt timp dupa intrarea in carantina, in primavara (sau atunci am observat eu) si era, exact cum ai povestit si tu, Miruna, exasperant pentru mine sa o vad. Isi rodea unghiile in timpul zilei sau in timp ce citeam povestea de seara si, dupa ce stingeam lumina, tot o auzeam cum trage de unghii. Simteam furie, neputinta, frustrare si nu mai stiam ce sa fac. Apogeul a fost cand a rupt o unghie din carne si i-a curs mult sange. La inceput am incercat sa-i fac observatie de fiecare data, pe un ton calm, incercand, cumva, sa o fac sa constientizeze ca e iar cu mana in gura. Si in scurt timp a ajuns sa se ascunda (de exemplu, seara isi punea perna in cap sau se ducea in celalalt capat de pat dupa ce ii faceam observatie si continua sa isi roada unghiile). Atunci am hotarat ca, decat sa se ascunda de mine, prefer sa-si roada unghiile toata viata… Procesul de “dezvat” a fost asemanator cu ce ai descris tu. I-am spus care sunt pericolele, i-am aratat ca se poate infecta, i-am povestit ca si eu am obiceiul prost de a-mi rupe pielitele de pe marginea unghiilor si ca uneori mi se infecteaza si ma doare. Eu eram impotriva lacului de unghii aplicat la copii, nici eu nu folosesc lac de unghii, asa ca mi-a fost greu sa adopt varianta aceasta. Pana cand am gasit intr-o zi, intr-un magazin al unui lant de supermarketuri german, un tratament pentru unghii (ceva care se lauda a fi 8 in 1 sau cam asa): un lac de unghii transparent si cu sclipici. Cum domnisoara mea e innebunita dupa orice e sclipicios, am zis sa incerc. Am luat lacul, ne-am dat amandoua, ea a fost foarte incantata. Am dat-o in 3 zile la rand, asa cum era recomandat pe ambalaj, si, de atunci, ca prin minune, nu si-a mai ros unghiile. Nici nu mi-a mai cerut sa o dau cu lac. Azi am taiat unghiile pentru prima data dupa mai bine de noua luni.

    +1
  5. Andreea

    Fetita mea isi rodea unghiile. Tind sa cred ca a fost ceva emotional pentru ca a aparut obiceiul dupa ce i-am facut un frate mai mic. Noi am scapat de asta cand am inceput sa ii luam oja pentru copii ca vazuse la celelalte fetite in parc.

    0
  6. Adriana

    Mi-am ros unghiile pana la sfarsitul anului I de liceu. Mama nu a reusit sa ma convinga – nici cu buna, nici cu raul – sa renunt la obiceiul asta. Jucam volei, genul de fata fara fitze… In vacanta dintre anul I si II, insa, am fost in tabara la Orsova. Inainte de 1989, acolo era unul dintre orasele in care puteai sa cumperi ”produse de contrabanda” gen farduri, oja, blugi, adidasi 🙂 Toate fetele din jurul meu si-au cumparat oja, numai eu nu… Ma uitam la ele si sufeream ca eu nu am manichiura lor. A fost declicul! Mi-am dorit, eu, enorm de mult sa am mainile frumoase! Aveam 15 ani. In cei 39 de ani, care au trecut de-atunci, au fost momente, foarte grele, in care mi-am ros unghiile ca sa-mi descarc nervii. Dar, au ramas doar momente… Baiatul meu are acelasi tic. De mic, de cand l-am observat, am incercat sa-l determin sa renunte, dar nu a functionat nimic. Am incercat si noi solutia amara, dar isi rodea unghiile si cu solutia pe ele… Nu-l vede nimeni cu degetul in gura, doar vedem unghiile roase. Acum are 16 ani si astept sa vina si la el ”timpul acela” cand va hotari ca trebuie sa se opreasca.

    0

Leave a Reply

© 2007-2020 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 158 queries in 0.541 s