Despre copiii care n-au părinți, de la un băiețel care-a învățat să-i împartă pe ai lui

L-am învățat multe pe acest băiețel minunat, dar nu atâtea câte m-a învățat el pe mine. E bun și drept și darnic, mult mai bun și mult mai darnic decât aș putea să fiu vreodată eu.

Să vedeți ce-mi zice. Eram prima dată cu frățiorul nou-născut la Sibiu, Victor avea 3 săptămâni. Seara, a cerut să ne băgăm la 8 în pat. Voia să povestim în liniște.

-Mami, de ce unii copii nu au părinți. UNDE au plecat?

Na, la asta nu mă așteptam. Ce întrebare grea… Eu sunt mama care vorbește cu nonșalanță despre penis, menstruație și vagin, dar sunt unele chestii pe care îmi și mie e greu să le explic.

-Așa e, iubitule. Din păcate, unii copii nu au părinți. Poate au pățit ceva, poate au fost bolnavi și s-au prăpădit.

-Să facă bine să nu mai moară, ce-nseamnă asta? zice el aproape furios. S-a enervat. Băiețelul meu de 3 ani și jumătate chiar s-a enervat.

Nu înțelegeam foarte bine ce l-a apucat.

-Și mai sunt unii copii, puiule, de care părinții nu au putut avea grijă. Erau atât de săraci, încât nu aveau bani să le dea nici de mâncare, nici să le cumpere hăinuțe. De jucării, nu mai zic. Nici nu s-ar fi pus problema. Și, atunci, ca să nu moară de foame, i-au trimis la orfelinat, unde primeau mâncare și hăinuțe, unde puteau să învețe carte.

-Să facă bine să nu moară… completează el ușor absent, de parcă nici n-ar fi auzit partea a doua.

Atunci mi-am amintit.

Mai devreme ieșiserăm la plimbare, unde ne-am întâlnit cu o fetiță cu un ghiozdan plin de nuci. Împachetate în pungi de plastic transparent. Le vindea.

Nouă nu ne trebuie nuci, mulțumim frumos, i-a zis bărbatu-meu ferm.

Atunci, ea a început să ne povestească despre mama ei, care-a trimis-o cu nucile pe străzi, că n-are tată și le e greu. Nucile erau tot ce avea de vândut. Nu era îmbrăcată sărăcăcios, vorbea frumos, era curată.

Hai să-i dăm cinci lei. Parcă aș mânca niște nuci, am zis eu. De obicei nu pun botul la din astea, dar acum ceva a fost diferit. Mi s-a făcut poftă de nuci din alea proaspete de toamnă, care-ți lasă degetele verzi și gura apă. Și de copii pe care să nu-i certe mama sau la cine se întorc cu mâna goală și ghiozdanul plin de nuci, acasă.

I-am dat, le-am luat, am plecat.

Tudor n-a zis nimic, noi ne-am luat cu altele, n-am discutat despre ce s-a întâmplat, nu i-am explicat de ce o fetiță fără tată vinde nuci în loc să meargă la școală. Doar că el s-a gândit și, probabil, ceva nu îi dădea la calcule. Ahaaam, de asta m-a întrebat.

-Mami, a reluat și s-a ridicat în picioare, pe pat. Foarte serios și foarte prezent.

-Mami, știi ce vreau? După ce crește Victou, mai încolo, după ce se face mare și nu mai papă țiți, să-i luăm la noi pe toți copiii fără părinți. Să le dăm și lor țiți.

L-am învățat multe pe acest băiețel minunat, dar nu atâtea câte m-a învățat el pe mine. E bun și drept și darnic, mult mai bun și mult mai darnic decât aș putea să fiu vreodată eu.

-De ce plângi, mami?
-Pentru că ești un fel de minunat care nu mai credeam că se face pe pământ.

Image by Lubos Houska from Pixabay