Cand vrei sa fugi, iar solutia e sa te apropii. Resursele sunt copiii tai

Am auzit si eu ca, la al doilea copil, toate se intampla mai repede: merge mai devreme, vorbeste mai devreme, scapa de scutec mai usor. Ce au uitat sa spuna e ca si oboseala vine mai rapid. La primul copil, oboseala aia cronica a aparut pe la vreo doi ani ai lui. Aia de iti pui cheile in frigider, nu mai stii unde te-ai nascut, ai ochii impaienjeniti si rosii, ma rog. Stiti.
La al doilea copil, am atins aceasta oboseala ingrozitoare in saptamana pe care tocmai o incheiem.
Ieri am iesit din pijama la ora 4 dupa-masa si m-am simtit cel mai aproape de conditia de om. Nu am dormit non-stop pana atunci, nu va faceti iluzii, dar am dormit cat de cat. Cand te imparti intre doi copii, timpul pentru orice ai de facut se inmulteste. Nu ma plang, doar constat.
Descoperirile din zilele astea:
Cand constientizezi ca primul nascut are nevoie de tine si numai de tine, rabdarea ta se poate apropia de infinit.
Nu ma asteptam din partea mea sa fie atat de aproape infinitul. Si sa nu fie nevoie sa platesti cu odihna intrarea spre el.
Revelatia de zilele astea:
Titlul.

Ca sa intelegeti cum e viata mea zilele astea, cam tot timpul vorbesc doi oameni cu mine in paralel. Tudor vorbeste tot timpul, asta e standard. Frate-sau vine puternic din urma, plus ceilalti, care isi dau rand. Apoi mai sunt si gandurile mele, pe care, din fericire, inca le mai aud.

De cand s-a nascut Victor, am fost tot timpul impreuna. Mai putin cat am facut dus, pentru ca baiatul cel mare a depasit faza de a fi cu mine in baie, iar cel mic inca n-a ajuns acolo.

Deci e galagia. Scutecele. Plansul fara cuvinte si ghicitul, oare ce-o insemna el. Presiunea “mananca, roaga-te, alapteaza”. Bea si dormi. Iubeste copiii in functie de nevoile lor, iar cand sunt asa mici, principala nevoie a lor esti tu. No, si cum am putea spune ca eram coplesita un pic, mi-am inecat coplesirea intr-un bol mare cu pufarine, ca parte din multitasking-ul “mananca, roaga-te si alapteaza”. Mai ales, ultima parte. Am declarat, probabil cu voce tare, ca maine -adica astazi- o sa am nevoie de o pauza pe undeva, sa nu vorbeasca nimeni cu mine. Si nu, somnul nu se pune!

Mama a luat copiii, sotul meu e de doua zile la un congres, ca asa-i viata cand tocmai ai facut al doilea copil, nedreapta, iar eu am apucat sa ma si spal pe dinti. Apoi, Tudor se plangea ca ii e somn si vrea la culcare. Asa ca, hop, in pijamale, stins lumina si, daca cineva a crezut ca am luat somn, tare se insela! Desi cata nevoie aveam.

Cel mic are colici, cu greu il linistesti. Cel mare are nevoie sa stie ca-l iubesti. Cu tot ce vine asta la pachet. A cerut titi si el. L-am invitat la san, intotdeauna il invit cand cere. M-am asezat intr-o pozitie care sa fie accesibila pentru amandoi copiii mei, dupa care cel mare doar si-a pus capul pe piept si am inceput sa povestim. Nu ne priveam in ochi, dar ne simteam inimile cum bat. Toti trei. A fost minunat.
La finalul discutiei, am plans. Pentru ca mi-am dat seama ca nu numai copiii au nevoie de mama, ci si invers: mama, de ei. Mi-am petrecut ziua fugind, cand, de fapt, mi s-a umplut sufletul doar cand ne-am apropiat.

foto Pixabay