O nouă politică pe acest blog: zero toleranță la nesimțire

Dragi cititori, acest articol nu e pentru voi, cei care intrați aici mai des de o singură dată, cei cărora nu vi se urcă sângele-n cap când citiți ceva cu care NU sunteți de acord, pentru că înțelegeți că e patologic ca doi oameni să fie de acord în 100% din timp. Nu e nici pentru cei care nu luați orice intră în dezacord cu igiena dumneavoastră emoțională drept un afront personal, nici pentru cei care văd viața ca fiind mai mult decât o înșiruire de nenorociri cauzate de mine personal. Deci, cu alte cuvinte, acest articol nu e pentru oamenii normali la cap, care intră de obicei pe acest blog.

M-am enervat. Și nu e ăsta scopul acestui blog, să ne enervăm. Au fost în ultima vreme diverse personaje apărute din senin pe facebook și pe blog, care au început să  arunce cu vorbe grele în stânga și-n dreapta, care nu au combătut idei, ci persoane.   Așa ceva nu e acceptabil în bula mea. Nu vreau să conving pe nimeni de nimic, din partea mea să nu se spele unii pe dinți cu anii, I really could not care less. Îmi pare rău de copiii lor, dar asta e altă poveste.

1. Nu ne mai contrazicem pe chestii legate de medicină. Pentru că medicina nu e ceva în care ai libertatea ”să crezi sau să nu crezi”, nu e ceva în care ți se cere părerea. Există niște concluzii la care au ajuns niște specialiști și există niște specialiști care își pot da cu părerea. La fel cum eu nu mă duc să îi spun unui arhitect cum să-și deseneze pereții ca să nu-i cadă casa clientului în cap, vă rog să ne abținem de la a-mi spune mie că spălatul pe dinți e o minciună de marketing, pentru că aveți voi un vecin care nu știe cum arată periuța și are toți dinții intacți. Ce mă deranjează la aceste aberații e că mai pot citi și alții, eu nu am mereu vreme și chef să le desființez argumentat și cine știe cu ce bazaconie de informație mai pleacă de aici vreun om nevinovat.
2. Cu alte cuvinte, facem dictatură. My way or the highway. Când scrii niște prostii cu care un om normal la cap nu ar fi de acord, paf, ai zburat.
3. Da, vin vremuri grele pe la noi. Doar că știți ce? Decât să plece oamenii ăia civilizați, care știu dezbate cu argumente și fără jigniri (ieri am avut o discuție care mi-a plăcut mult de tot cu o doamnă profesoară de română, cinsist și argumentat, fără jigniri gratuite, deși, în final, sper să nu se fi supărat, că eu m-am culcat), deci decât să plece oamenii ăia de la care avem cu toții ceva de învățat, mai bine să plece ăștia care fac gălăgie ca gâștele pe lac.
4. Nu se acceptă niciun comentariu care jignește pe cineva, aici inclusiv și mai ales pe copiii mei, ai dumneavoastră sau pe dumneavoastră și în orice fel. Nu se acceptă blesteme, previziuni astrale, amenințări. Zero toleranță pentru misogini și anti-homosexuali. Principiul e același: m-ai enervat, ai zburat.
5. Nu e ceva personal, doar că nu am eu chef de scandal.

Cine a pornit televizoarele mai târziu știe că scriu de mulți ani, că scriu din toată inima mea, că s-au legat prietenii pe aici și că intențiile mele sunt bune și oneste întotdeauna. Că nu suntem mereu de acord e perfect normal. Dar, și că eu apreciez o dezbatere cinstită, că învăț de la dumneavoastră oricând, ăsta e farmecul unui blog. Așa e el viu, prin prezența cititorilor din jurul lui. Viața e în comentarii. Dar e o diferență enormă între a ne conjuga mințile, într-un fel, și a ne blestema copiii în alt fel.

Am avut o perioadă, în care editam toate comentariile urâcioase și le transformam în comentarii lingușitoare, doar ca să-l enervez pe cel care le-a lăsat. Pentru că, tot din experiență am învățat, răutăcioșii ăștia mereu se întorc să vadă ce le-ai răspuns. Dar făceam asta tot pe arterele mele. Săptămâna trecută am primit 8 comentarii, de la 3:02 la 3:22 am, de la același individ supărat pe viață și pe România. I-am răspuns la unul singur și, sincer, chiar și eu mă îndoiam că îl va citi. E totuși un efort să urmărești atâtea comentarii în paralel, mai ales că lăsase câteva și mai devreme, pe la 11 și ceva. Ghici ce? Omul nu s-a lăsat, mi-a și răspuns la acel un răspuns al meu, în care îl avertizam că zboară dacă mai vine să vomeze la mine pe blog.

Gata, de acum sunt radicală și știu exact ce butoane să folosesc. Dacă vii la mine în casă, nu te mai las să te caci în sufragerie. Simt că trebuie să fac asta ca să-mi apăr comunitatea, prietenii, cei care intră aici nu în căutarea motivelor pentru care să mă critice ori să mă arate cu degetul. Cred că oamenii sunt pe lume să se ajute unii pe alții, să se ridice, nu să își dea în cap. Cred în limite și respect. Nu înțeleg de ce ai face orice intenționat să faci rău unui alt om. It is more important to be kind.

Sâmbătă stăteam la o coadă cu Tudor, când vine la noi o doamnă, de mână cu un alt băiețel. Îmi zice că mă știe, că am avut un schimb de mail-uri acum vreo 2 ani, când ea încă locuia în străinătate și se gândea să se întoarcă în țară cu familia ei. Că am motivat-o atunci și prin tot ce am scris și, iată-i, în România, mult mai fericiți acum, cu încă un copil născut. Mi-a mers la inimă povestea asta, deși nu sunt atât de naivă să am impresia că am vreo contribuție în acest sens. A fost ca o revedere, deși nici măcar nu ne cunoșteam.

Image by Sonja Kalee from Pixabay