Cred că e unul dintre cele mai importante lucruri pe care le-am învățat din lumea civilizată și din toată perioada cât am locuit în UK. Știu, ar fi trebuit să cunosc lucrurile astea mai devreme, dar niciodată era o variantă proastă și ea.
Multă vreme am fost tipa aia cu ”așa zic eu”. Până am cunoscut un băiat ”așa vreau eu” și mi-a făcut creierii țăndări. L-am părăsit iubindu-l pur și simplu pentru că nu te puteai înțelege cu el. Insista în discuții pentru simplul fapt că ceva fusese afirmat de el, deci automat trebuia să aibă dreptate. Mă creierea. Mă dispera. Îmi venea să mă dau cu capul de pereți, să-mi smulg părul din creștet, să-mi zgârii unghiile de pereți. Așa groaznic era.
Nu mi-am dat seama însă de problema asta cu ”simțim la fel, gândim la fel”, dintre care ”gândim la fel” era problema reală până acum 2 minute când am scris paragraful de mai sus. Că, poate, eram și eu ca el. Încăpățânată. Fidelă propriilor mele idei. Până l-am cunoscut pe băiatul care apoi mi-a devenit soț.
Care mi-a spus într-o discuție, după o pauză de bun-simț: ”Da, ai dreptate. Nu mă gândisem la asta.”
Pooooftim??? Asta a fost? Am câștigat și tu nu mai insiști? Nu se mai enervează nimeni? Doamne, ce frumoasă poate să fie viața când nu e totul un concurs!
Tipul ăsta care mi-a devenit soț e foarte mișto și din alte puncte de vedere, dar nu voi dezvolta, de teamă să nu i se urce la cap.
În UK s-a întâmplat însă maturizarea mea. Poate a ajutat și locul, poate a contat și job-ul, habar nu am. Cert e că atunci mi-am făcut propriul meu sistem de a decide cine are dreptate. Ce e mai bine de făcut. Ce decizie ar trebui să fie luată. Un fel de judecător de bine/rău pe pământ. Poate până atunci nu am avut hotărâr importante, deși am dat totuși la facultate și am fost părăsită de mulți.
Cineva mi-a spus de curând că pe alții îi poți minți, dar pe tine – niciodată.
Acum, port o discuție cu mine și e cu atât mai complicat, cu cât nu mă pot minți și nici nu mai pot fi părtinitoare. Ambele mele păreri sunt bune, niciuna nu e rea. Ambele mele păreri au argumente, niciunele nu sunt tâmpite. Lipsește adevărul de la mijloc și aș vrea să găsesc un om sau o carte care să-mi spună cum e. Ce ar trebui să fac. Unde să mă duc. În cine să am încredere.
De fapt, cred că mi-ar trebui o ghicitoare în cafea. Era mult mai ușor când mă certam cu alții.
Andrei
Pe principiul “Cine are ochi să vadă, cine are urechi sa audă”, am învățat eu din paragraful 4 cum să cucerești, păstrezi și mulțumești o fată. Mulțumesc 🙏🏻
Miruna
Cauți nevastă? 👌
Andrei
Cam tânăr pentru nevastă. Mai mult fată care să îmi demonstreze prin argumente că are dreptate , nu prin vechiul și enervantul “Femeile au întotdeauna dreptate”. Pe scurt matură. Inelul îl primește cu siguranță dacă dă dovadă de om cu care se poate trăi vreo 50-60 de ani sub același acoperiș în același pat .
Sly
Trebuie ca persoana cu care discuți să înțeleagă și să accepte argumentele dintr-o discuție.
Altfel, se alege praful.
Miruna
Pe de alta parte, sotul meu a fost primul care a acceptat argumentele mele (bine, adevarul e ca eu si am intotdeauna dreptate 😉) si, in felul asta, am vazut si eu cum e :))
Denisa
Cunosc si eu strada ” Pentru ca asa zic eu!”, am mers pe ea de multe ori, acum am observat ca sunt si alte strazi, probabil ca maturizarea m-a facut sa ma opresc un pic si sa ma uit in jur .
Daca gasesti cumva cartea, blogul, filmul, cursul etc.cu ce sau cum e mai bine de facut pe lumea asta , da sfoara in tara te rog.
Miruna
Iti dau mail :))
Luminița R.
Mai e o variantă: noi ne ciocneam in idei zilnic, ne certam două-trei ore, cât dura întâlnirea, fără să ajungem la un compromis. După o vreme, nu ne-am mai certat, ne ”făcusem rodajul”. Am ajuns să acceptăm fiecare ideile celuilalt. In 28 de ani de căsnicie ne-am ciondănit de maximum 5 ori. Mama zice că nu suntem normali!
Miruna
Pai nici nu prea. 🙂
Violeta
Uneori deciziile nu le luam noi, vin ele singure…..