Sunt 18 ani de când lângă bunica mea nu mai doarme nimeni, deși în prima săptămână am rămas eu cu ea, ca o lampă de veghe aprinsă. Să o iau în brațe dacă plângea, m-am gândit. Să n-o las să viseze frumos, am sperat, de parcă-i poți păzi omului visele. Sunt 18 ani de când stinge ultima lumina și trage prima draperia, 18 ani de când nimeni n-o mai trezește cu sforăit, cu sucit, cu plecat, cu venit. Pentru că nu mai doarme nimeni lângă ea, în afară de amintirea bunicului meu și gândurile ei clare ca o lacrimă de stejar.
18 ani sunt o viață de om, pe care ea i-a trăit fără el. Eram sigură că n-am socotit cum trebuie, așa că l-am întrebat pe soțul meu: Cât e 2019 minus 2001? Optișpe, mi-a zis. Încă te pricepi.
E drept că bunicul avea o vârstă frumoasă când s-a prăpădit, e drept că era și cu vreo 8 ani mai mare decât ea, dar când sunt oamenii noștri, știți cum e: niciodată destul.
Și mă gândeam acum, că am sărbătorit 90 de ani de bunica mea, deși ea nu a fost întotdeauna bunica cuiva… Întâi a fost fiica și sora, apoi soția și mama, mătușa, prietena și colega multora. Bunica a fost doar mai acum, mai târziu, cum ar spune ea. Dintotdeauna, cum ar spune nepoată-sa. Mă gândeam că toți ai ei care erau oameni mari când l-a avut pe fiul ei nu mai sunt. Părinții, frații, soțul. Prietenii. Nimeni. Ca și când viața ar fi tras o linie după ea și ar fi zis: acum descurcă-te. Asta-i familia ta. Bucură-te de ea, e o a doua șansă a ta.
Cred că se bucură. Sper. Deși perspectiva unei astfel de bătrâneți e una frumoasă, bunica e în putere, n-are nicio boală, o dor numai anii din buletin. Face prăjituri, urcă scările, se poate juca și 4 ore legate cu singurul ei strănepot. Îl pândește când se trezește, când vine, când pleacă. Aranjează jucăriile de pe o zi pe alta, are inventarul lor în capul ei. Ține minte detalii din patrușpatru și multe alte lucruri pe care oricum nu le mai poți verifica. Păstrează pe perete o fotografie cu familia ei, cu frații și cei doi părinți. În dormitor, are o fotografie cu familia bunicului, din care a cunoscut pe puțini, dar îi respectă ca și când ar fi vii.
Cred că se bucură, deși adesea zice că-i e greu.
Bunica mea a fost și este o femeie deșteaptă. A investit în câteva lucruri corecte și în altele care nu i-au ieșit, ca orice om normal pe lumea asta. Dar a investit în relația cu noră-sa și, acum, privind la toată viața lor retrospectiv, este una dintre cele mai importante lecții de învățat de la bunica mea. E un pic și de mamă de fată acolo pe undeva prin ea (deși n-are alți copii decât pe tatăl meu), e un pic de grijă care nu se dobândește, ci se moștenește.
Mă uit cu mare atenție la toate mamele de băieți care îmi ies în cale. Încerc să învăț de la ele și din greșelile lor.
Exemplu de zilele trecute, eram la bunica, strângeam masa împreună cu soțul meu și am vrut s-o punem din nou în locul unde era, în mijlocul sufrageriei. Eu am apucat de-un capăt, el din celălalt. Moment în care bunica mea de 90 de ani a sărit, stați așa, să nu ridice copila cu burtă! Vin eu! M-a impresionat în toată tinerețea oaselor mele că s-a gândit la bebelușul meu. La spinarea mea. Un pic de mamă de fată e acolo, pe undeva.
După fiecare masă de sărbătoare, cu sau fără oaspeți, când bunica scoate argintăria și porțelanăria de la păstrat, n-are nimeni voie în afară de ea să le pună la loc. Își numără fiecare furculiță, știe fiecare linguriță pe de rost. Se apleacă deasupra casetei de tacâmuri ca și când ar dormi acolo un copilaș. Așază totul la dungă. Când nu iese la numărat, zice: ”Nu-i nimic, încă n-am dus gunoiul.” Cică i s-a mai întâmplat să arunce la gunoi lingurițe pe care le-a găsit ulterior. De asta nu duce gunoiul. ”Ca să le-avem și la următoarea masă, c-așa ne place să mâncăm frumos.” Are 90 de ani și toate lingurițele-n casetă.
Am vrut să pun titlul acestor rânduri ”rugați-vă pentru bătrâneți vii”, apoi mi-am dat seama că să te rogi nu-i destul. Pentru că Dumnezeu îți dă, dar nu îți bagă-n traistă. E important să te califici la bătrâneți vii, să-ți miști fundul, să faci o prăjitură, să știi ce le place alor tăi. Când soțul meu a zis săptămâna trecută că ar mânca niște ”plăcinte din alea bune cum făcea Geli mai demult”, săptămâna asta ne-a așteptat cu două tăvi de cuib de viespi, iar el a mâncat patru bucăți din picioare. Cred că așa te califici încă puțin. Observând pe cei din jur, căutând să le faci bucurii. Ascultând. Urmărind. Jucând. Știți, ea nu mai aude bine, Tudor nu vorbește perfect, dar tot se joacă împreună. Pentru că jocul e mai presus de vorbe, când te întâlnești în acea magie. Spiritul jocului nu te întreabă ce scrie în buletin sau cum se spune corect.
Sunt atât de mulți părinți cărora nu le deschide nimeni poarta și, chiar dacă nu există scuză pentru așa ceva, știu sigur că există răspuns la multe de ce-uri. Să nu fim unii dintre acești părinți nu ține nici de cât de mare ne e pensia, nici de câte etaje are vila noastră de la sat. Ține de toate lingurițele alea, care sunt, de fapt, priorități. Prețuiți-le și nu vă îmbățați cu tinerețea. Că astăzi mai poți sta aplecat peste un strat de cartofi, dar mâine nu mai poți ține nici lingura în tocăniță. Iar copiii noștri ce-au învățat? Așa cum îi prețuim noi astăzi, așa cum îi ascultăm și cum îi judecăm vom primi înapoi la bătrânețe. De fapt, fix cum ăștia micii acum repetă ce aud la noi, peste vreo sută cincizeci de ani, să sperăm în sinea noastră, ne vom întâlni cu versiunea mai nouă a celor care am fost noi.
Să te califici la bătrâneți vii nu știu dacă-i floare la ureche. Să-ți dea universul copiii aproape nu e totul, e o artă și să ți-i ții. Aproape. Să-ți umple sufrageria de flori, să-ți împodobească pereții cu baloane, să-ți picteze fața de masă în culori. Asta înseamnă să nu irosești a doua șansă și să nu-ți arunci gunoiul cu lingurițele de-argint.
Gândiți-vă la asta și investiți în relațiile cu cei vii și-ntr-o casetă cu lingurițe de argint.
Image by Cole Stivers from Pixabay
Dana Elena
Ai scris foarte frumos! O saptamana buna sa aveti
Miruna
Mulțumesc tare! Asemenea 🙂
Maria
Minunat articol, mi-a încălzit sufletul, multa sănătate 🙂
Cristina Balaceanu
Nu stiu, chiar nu stiu de ce, dar am un nod in gat si mi-a intrat si ceva in ochiul stang! Nu stiu de ce!
Miruna
🤗
Ioana
❤
Angi
Bună!
Eu sunt, cred, privilegiată să am ambii bunici aproape, deși au 95 și respectiv, 90 de ani…și da, o recunosc pe bunica mea în povestea ta…..În ciuda faptului că și-a îngropat doi copii, un ginere și de curând un nepot, pe toți iubindu-i nespus, încă mai are putere să zâmbească, să creadă, să ne aștepte cu brațele deschise, să ne aștepte cu ceva bun bun…
Știu că prețul plătit pentru a-i avea aproape la vârste atât de…generoase este să îi văd topindu-se pe picioare, însă bucuria poveștilor din vremea războiului, sau din timpul căsniciei sunt de neegalat.
Mulțumesc că ai împărtășit cu noi emoțiile tale cu bunici.
Zi frumoasă și inspirată…
Miruna
S aiti traiasca sanatosi bunicii si sa nu mai aiba parte decat de bucurii!
Luminița R.
Și mie mi s-a pus nodul în gât, și nu-i de la tiroidă… Cât de frumos ai scris! Să-ți trăiască bunicuța ani mulți și liniștiți! Mi-aduc aminte de bunicii mei care nu mai sunt, mă uit la mama câtă grijă poartă nepoților și mă gândesc la viitorii mei nepoți pe care n-o să-i văd crescând pentru că fata mea e foarte departe… poate Tudor al meu, când va crește, va rămâne lângă noi…Cum ne-o fi norocul… Respect și admirație necuprinsă pentru tine și toți ai tăi!
Miruna
Stiu, si eu traiesc cu acest gand… daca eu m-am intors si ei vor alege sa plece? Fiecare pe drumul lui, ne vom bucura de cat vom avea si cumva ne-am descurca.
Bine, io ma duc dupa ei oriunde, numa’ sa ma vrea! 😉
Livia
Pe cat de frumos, pe atat de adevarat e ceea ce ai scris!
Zina7
off…mi-au dat lacrimile 😩..Ma simt si mai prost ca sunt asa departe de ai mei părinți.
Miruna
🤗
Gabriela R.
Cat de frumos! As fi dorit sa nu se mai termine… Am simtit pentru o clipa ca mi-am prins bunica in amandoua mainile… Si ca am adus-o inapoi langa mine. Batranetea poate fi o binecuvantare, daca intelegi cum sa o traiesti.
Miruna
Sa invatam noi, ca avem multe.
Elena
”Bătrânețea poate fi o binecuvântare, dacă înțelegi cum să o trăiești”…frumoase vorbe…mi-aș dori tare mult să știu cum vei mai gândi la 70, 80 de ani… bolile ți le duci singur, plecarea copiilor în alte țări o suporți singur, NEPUTINȚA bătrâneții o duci singur, …nimeni nu le poate suporta în locul tău, dorești să nu încurci pe cei dragi, copil te naști, copil mori și din cauza neputinței fizice cât-uneori- și mintale. O zi bună !
Oana
Parca ai descris-o pe bunica mea.Asa cum era 😓😞
Miruna
🤗
Roxana
Nu stiu cum de scrii tu ceva care imi atinge sufletul de fiecare data . Sunt atat de grele si de ascutite lacrimile..Ieri l-am inmormantat pe tatal meu.
Miruna
Imi pare foarte rau. Condoleante si multa putere. Nu stiu ce sa zic in situatii din astea. Citeam undeva ca durerea nu trece, doar inveti sa traiesti cu ea.
Roxana
Multumesc mult!
Andressa
Asa e, Miru. Mulți se bucura cand aud ca ai o bunica, dar putini înțeleg ca a fi bunica e o arta si nu toti parintii părinților nostri o stiu. Sa nu se planga ca nu-i sunam des, ci sa se bucure cand ne aud vocea, sa ne aduca bucurii atat cat pot si sa stie sa primeasca, fie o vizita sau un compliment, o imbratisare, sa stie sa tina un secret, sa incearca mereu sa inteleaga ce nu le e familiar. Cred ca e greu sa fii bunica, de-aia e atat de magic sa vedem cat de bine le iese. Mi-aduc aminte de mamaia mea, cum a prins computere si telefoane mobile si după ce le-a blestemat un pic s-a obisnuit cu ele, cum intreba ce fac la facultate, tinea minte retete si examene si mergea pe jos macar o ora in fiecare zi. Si-mi spala vasele ca eram si sunt o lenesa si zicea ca eu trebuie sa invat, am timp sa spal vasele (acum am si masina, haha!). Si mama mea e o bunica exceptionala si eu ma chinuiesc inca sa fiu o mama buna, pana la bunica mai am multe examene de dat. Doamne ajuta sa ne viziteze, sa ne imbratiseze. Sa ne sune. Sau ma rog sa se teleporteze, ca pana atunci, nu se stie! :)))
Miruna
A fi bunica nu e la fel de minunat pentru toti, sa ai o bunica nici atat, daca ea nu e apropiata si nici nu incearca.
Asa, cat despre noi, avem modele asa bune de bunicie, ca o stiu eu pe mama ta, incat ar trebui sa fim putorile lumii ca sa nu ne ridicam la asteptari!
amy
Bunica ta imi aminteste de strabunica mea. Mama bunicii mele. Am prins-o pana la varsta de 14 ani, deci am amintiri multe cu ea. Se juca cu mine, imi spunea povesti, imi facea mancare, radeam impreuna. Imi placea sa dorm la pranz cu ea.
Ce mult a trecut de cand nu mai e … 🙁
Miruna
Nici tu parcă nu mai știi să socotești, nu? 🙁 ce norocoasă ai fost să te bucuri de ea și atâta cât a fost!
amy
Da, asa este, am fost norocoasa. Si pe strabunicul, sotul ei, l-am prins pana pe la 6-7 ani. Mi-i amintesc perfect pe amandoi, dar si casuta lor de la tara. 🙂
o femeie
eu ma bucur ca ne-ai povestit din astea.
Modele asa nu am. Diferite, da, si din alea nepovestibile e de invatat cate ceva. Nu sunt multe soacre/bunici cum a fost bunica ta, cu siguranta ca armonia din familia voastra e construita si de ea, putin.
KorinaMS
Bunica mea are 82 de ani, 58 de când profesează și nu renunță la “pacienții ei iubiți”. Este mai activă și mai fresh decât toată familia, deși singură de 28 de ani.
Încă nu știu care e secretul ei, dar tare aș vrea să o moștenesc.
Să ne bucurăm de bunici ❤️
Mihaela
Bunica mea maternă, singura pe care o mai am, la 75 de ani și a îngropat băiatul de 42 și a fost nevoită să renunțe la casa ei, la gospodărie, la Tot pentru a veni să locuiască în alt oraș, la părinții mei. Acum la 81 de ani are grijă de stranepoata, adică de fiica mea de 2 ani jumate. Mi se pare că viața a recompensat o cumva, deoarece cu mine nu a putut să petreacă atâta timp in copilărie.