Când nu mai poți spera nici că și-a rupt vreun picior sau că și-a pierdut vreun animal

În București nu plouă ca-n Anglia. Nu glumește, vreau să zic. Nu poți ieși din casă fără umbrelă, că te face ciuciulete până la metrou. Nu supraviețuiești numai cu o haină de ploaie, pentru că ți-ar trebui și blugi și papuci, ba și un nas waterproof ți-ar trebui. În Anglia, te descurcai și numai cu o haină. Ploua des și mult, e adevărat. Dar ploua rar, blând, nu a înverșunare.

Stropii bulbucesc pe trotuar cum fierbe apa în oală, doar că glugile trase pe cap sugerează orice, mai puțin căldură. Într-o cafenea de la parterul unui mall cunoscut, sunt martora unei drame în plină desfășurare.

Un puști de vreo 15 ani, de înălțimea mea și cu freza bine fixată a plimbat un mare buchet de flori împachetate destul de stângaci până la prima masă din cafenea, pe care le-a așezat, să le păzească chiar cu prețul vieții lui. Așa părea. Ce mișto e să fii puști, mi-am zis! Să ai emoțiile alea de dinainte de întâlnire! Să te fi gândit cu trei zile înainte cu ce te îmbraci. Să îți vină de cinci ori să faci stânga-mprejur, dar să te prezinți totuși, pentru că ceea ce urmează e ceva ce nici n-ai visat. Mi-e dor de prime întâlniri și probabil ăsta-i motivul pentru care am decis că băiatul așteaptă o fată pe care o va pupa în seara asta pentru prima oară în viața lui.

Nu l-am remarcat când a intrat, ci doar după o vreme, când am simțit că cineva din câmpul meu vizual desenează niște cercuri imaginare cu dosul palmei, pe masă în timp ce păzește niște flori. E 16.16, ceea ce înseamnă că sfertul academic e depășit cu un minut.

Afară plouă, e urât tare. Plouă atât de rău, încât eu am donat umbrela mea de împrumut unei mame cu bebeluș, dar fără umbrelă, lângă care m-am așezat întâmplător în metrou. M-am gândit scurt: cum să le dau umbrela care nici măcar nu îmi aparține? Apoi, mi-am dat seama că nu sunt genul de om care să lase o mamă în ploaie cu pruncul ei, chiar dacă, de fapt, eram în metrou. Tot acolo am cumpărat nu una, ci două umbrele și pământul parcă a devenit puțin mai bun.

Fața tipului se asorta perfect nu la ținută, ci la pumnii pe care îi îndesa în masa nevinovată de nimic. Să nu te superi că nu vine, mă gândeam să-i spun. Uită-te și tu ce e afară. Apoi, mă răzgândeam și îl avertizam: Dacă îi place cu adevărat de tine, asta e ocazia să îți arate că vorbește serios! Că nu e o superficială care doar așteaptă să primească flori.

Îl văd că se ridică și pleacă. Gata, a renunțat, s-a dat bătut. Sau o fi primit vreun sms? Vreun whatsapp, snapchat, sneezybreezy sau cum se mai cheamă mijloacele copiilor de socializare în ziua de azi. ”Asta e” scrie pe toată fața lui. Iar eu mă gândesc, ce bine că nu mai sunt puștoaică, uneori la prima întâlnire e atât de greu! Mai și plouă afară, bulbucii încă se rostogolesc, deși trotuarul e destul de drept. Într-un contrast evident cu viața din acest moment.

E 16.35, îl văd că se întoarce. Pe spate poartă o pată cât umerii lui de lată, foarte roșie și foarte udată. Oare să-i dau și lui o umbrelă? Ține niște mesaje în mână și tot butonează. Florile nu le mai păzaște, le sprijină pe altă masă și nu se așază, deși parcă ar vrea. Or fi vorbit prin mesaje, ea o fi prinsă în trafic sau ceva. Poate și-a rupt piciorul sau i-a murit pisica. Oricum, trebuia să fie ceva destul de important. Fetele bune care primesc flori și sunt așteptate de băieți emoționați atâtea minute n-au cum să nu pățească ceva îngrozitor atunci când întârzie!

S-a mai învârtit o vreme în jurul mesei cu florile părăsite, după care a plecat, pe ele le-a lăsat. I-am văzut doar șosetele scurte de sub tenișii un pic ciudați și încheieturile puternice.

O să-i fie frig și nici măcar o umbrelă nu i-am dat.

Fir-ar să fie de ploaie, care fix acum s-a oprit. Niciun bulbuc nu se mai rostogolește pe trotuar și parcă văd toată ploaia rostogolindu-se pe doi obraji de 15 ani.

Fir-ar să fie și de telefoane în ziua de astăzi. Nu mai poți spera nici că și-a rupt vreun picior sau că și-a pierdut vreun animal.

Image by Pexels from Pixabay