Curiozitatea și opusul ei trăiesc la mine în cap

Sunt de câțiva ani în faza aia a vieții mele, în care nu mai comand la restaurant decât ce știu sigur că-mi place, în care nu mai am chef să hoinăresc prin magazine și prefer să mă duc țintit la ce știu că-mi place și mi se potrivește. Ați pățit?

Am devenit genul de om care nu și-ar schimba niciodată telefonul, dacă nu ar începe să moară bateria. Aș putea trăi tot restul vieții mele cu același laptop, dacă el ar continua să se miște ca în ziua de azi. Ba nici haine nu mai simt nevoia să îmi cumpăr ca mai demult și, acestea fiind zise, îmi dau seama că în chiloți și șosete n-am mai investit de peste 3 ani. Ultimele perechi de chiloți cumpărate au fost dintre cele de mamaie, pe care să le port post-cezariană. Mai am una singură. Dacă vă spun că sunt chiloții mei preferați iarna, o să vă schimbați părerea despre mine? Dar altele nu-mi cumpăr, că-s mult mai cool decât să accept că-s super tari chiloții peste buric!

Ieri mi-am comandat însă o perche de pantofi.  Tocuri de 12. Îi pândesc de acum 2 Crăciunuri. Erau la reduceri, deci do not judge. Plus că mai am un model identic pe altă culoare, deci sunt ca un fel de mâncare pe care o comanzi că știi sigur că îți place. Paste carbonara, de exemplu. Sau scoici Saint Jaques, când ești pe barosăneală. Atât de mult îmi plac, încât am învățat să le gătesc singură, ca să înțelegeți importanța. Și da, pantofii ăștia sunt o delicatesă ca două scoici în farfurie.

Pe de altă parte, tot eu sunt omul pe care curiozitatea îl mână uneori până în pânzele albe. Curiozitatea e o calitate, e o forță, dar poate fi și un dușman. Dușman e atunci când te culci cu secretara, că ești curios cum e să înșeli nevasta. Dușman e atunci când te uiți la ”numai episodul ăsta”, că nu te poți culca fără să știi dacă Rachel rămâne cu Ross sau cu Joey. De asta m-am lăsat de seriale. Calitate e atunci când încă ești curios și după 20 de ani de relație, dacă soțului tău îi place pieptul de rață cu varză roșie și stafide, nu din aia călită, care împute jumătate de scară. Și alte curiozități care ne-ar face să roșim, ăf cors. Sau, hai să zicem după 10 ani, că după 20 învață să se descurce singur.

Ce glumă de șantier, ai făcut, Miruno.

Iar curiozitatea poate fi și o forță. De exemplu, când ajungi frântă de la muncă, după ce te-ai trezit de 3 ori pe noapte și, în loc să bagi cornu-n pernă ca orice om normal și obosit, bagi un joc cu puștiul tău venit de la grădiniță. Doar pentru că ești curioasă, astăzi ce o mai zice? Cum i se vor încreți nările în jurul nasului mic și rotund? Ce gest va face cu mânuța lui grăsană? Na, curiozitatea asta e sănătoasă.

Și mai e bună atunci când te mână să înțelegi lucruri, să afli, să cunoști, să cugeți. Eu funcționez așa pe diverse subiecte. Sunt ca elevii ăștia care învață la școli private, după teme date. Tocmai am terminat subiectul ”Michael Jackson și trilogia penisului adult în pat cu un copil”, deși simt că aș mai avea de vizionat un film fără legătură, doar că nu mă mai ține stomacul. Nu știu dacă o să mă credeți că, la prima parte din acest documentar, ”Leaving Neverland”, care nici măcar nu e documentar (documentar e când sunt prezentate păreri și pro și contra, argumente din toate taberele, ca un eseu, numai că film), am vomat. Da, fix așa. M-am dus la baie, am luat buda în brațe și…bleaaah. Probabil, dacă nu aș fi fost mamă de băiat, m-ar fi îngrețoșat un pic mai puțin vegetativ și fizic așa. Nu știu dacă e adevărat chiar cuvânt cu cuvânt, dar filmul e foarte bine construit și descrierile foarte grafice. M-au urmărit. Deși, dacă stau acum să mă gândesc, în cazul ăsta, curiozitatea a fost un dușman. Chiar dacă nu mâncasem scoici Saint Jacques, nu e ca și când mâncarea ne crește în copaci.

Altă dată, am luat la puricat subiectul Freddy Mercury. Bohemian Rapsody l-am vizionat abia după multe alte documentare despre el și despre Queen și despre mă-sa și despre ta-so. Alt subiect digerat a fost al doilea Război Mondial. Curiozitatea poate fi o forță. Câte lucruri am învățat! Bine, trei sferturi deja am uitat, dar tot a fost interesant.

Ce minte complicată ai, ar spune soțul meu.

Dar el e deja obișnuit cu toanele. Habar n-am dacă dv credeți în zodii (el -nu), dar eu sunt un geamăn tipic.

Dar ce bine ne înțelegem și așa, ar spune tot el. Deși sunt momente în care simt că mă înțelege mai bine decât mine. Uneori știe că o să-mi treacă o obsesie, mai puțin cele gramaticale. De astea nu mai scap. ”Să areți” n-o să nu mă irite niciodată.

Concluzia e că suntem niște ființe complicate. S-au întâlnit paradoxurile în cap la noi. Sau poate doar la mine. Habar nu am de ce am scris toate astea, cred că eram cam nescrisă. Sau sub influența lui Michael. Să vă uitați pe stomacul gol la acel film, mai ales dacă sunteți mame de băieți.

Photo by Kamil Kalbarczyk on Unsplash