Cum o oală murdară poate face o femeie fericită

Mă luptam cu o oală mare în chiuvetă, pe care o lăsasem la înmuiat înainte și nu mai pridideam să scap de spuma care creștea în loc să se clătească. Din sufragerie se auzeau roți de mașinuță cum se freacă de parchet și râsete de om mic împreună cu om mare. Și când spuma caldă mi-a învelit amândouă mâinile-n chiuvetă, mi-am dat seama că ăsta-i un moment fericit.

Ce paradox! Să fii fericit în timp ce speli o oală care nici nu încape în mașină. Să fii fericit în timp ce alți oameni de-ai tăi se joacă fără tine, în sufragerie. Sincer, nu știu prin ce minune s-a întâmplat să fiu prezentă în povestea asta, căci nu pare un tablou în care m-aș fi potrivit vreun pic. Eram cea mai singuratică dintre prietenele mele, veșnic fără iubit, cu cele mai multe kilograme-n obraji și cele mai slabe speranțe. Și, iată-mă. Ce paradox, măi, lumeo, câte ne-ai pregătit!

Astăzi, după foarte multă vreme, am fost deodată la cumpărături într-un hypermarket de departe, la care nu mergem niciodată, fiindcă e mare și avem aproape unul mic. Întâi am băut o cafea cu extra spumă de lapte, apoi ne-am pierdut printre rafturi, nu ne-am enervat nici măcar o clipă (deși eram foarte aproape de asta în momentul în care nimeni nu știa să ne spună unde găsim cafeaua; v-am zis, pentru noi, era un hypermarket nou), a fost ca-n visele mele de copilă. Am plecat cu pungi de cartofi, morcovi și ceapă, de zici că eu eram bubulina-gospodina! De fapt, am simțit că am umplut alte rezervoare nevăzute, cu lucruri simple, pe care le faci când iubești: petreci orice timp împreună. Fără să eficientizezi nimic, fără să prioritizezi ceva, fără să compensezi altceva. Din toată graba asta cea de fiecare clipă, adesea avem senzația că trăim de la o zi la alta, că ne cumpărăm doar ce mâncăm astăzi, deși știm sigur că și mâine o să ni se facă foame. Parcă prea rar ne bem cafeaua împreună, deși știm sigur că fiecare și-o toarnă pe propriul gât la un moment dat, de dimineață.

Știți, când el era în Anglia și eu eram în București, fantezia mea cea mare era să mergem împreună la alimentară, să mă ajute și pe mine cineva să car plasele pe scări. Sau să mă aștepte când ies seara de la școală. Să-mi mute și mie prin casă cineva ceva. Între timp, parc-am uitat destul de multe dintre aceste vise, nu știu ce amnezie brută m-a luat. Mă apucă niște nervi câteodată, de nu știu ce anume să încep să sparg. De multe ori pățesc din astea și v-o spun chiar așa, ca să vă liniștiți. Să nu credeți că viața cuiva e vreo perfectă. Și pentru că v-aș invita să vă gândiți: Ce anume din ce aveți acum n-ați fi crezut niciodată acum niște ani c-o să trăiți?

Eu n-aș fi crezut că să spele în chiuvetă o oală mare ar putea face fericită vreodată vreo femeie pe pământ.