De ce primii ani de viață contează atât de mult, dacă oricum copilul nu își amintește nimic

Mintea bebelușului este ca o foaie albă de hârtie, pe care vin înscrise toate informațiile despre sine și despre lume. Copilul știe după primii ani de viață dacă această lume e un loc prietenos, unde se poate simți în siguranță sau dacă, dimpotrivă, e un loc unde trebuie mereu să fii în alertă, de parcă un pericol poate lovi în orice moment.

Primii ani de viață sunt cruciali fiindcă atunci se formează tipul de atașament, adesea influențat de relația cu mama sau cu îngrijitorul principal. Am mai povestit aici despre atașament securizant și ce am întrebat-o pe Laura Markham, nu e cazul să reiau.

Păianjenii din capul nostru

De exemplu, unii oameni au o frică foarte mare de păianjeni. Asta nu se întâmplă din cauză că păianjenii ar fi niște monștri foarte periculoși, ci fiindcă, în mintea lor, ei sunt echivalentul acestora. Cel mai adesea, cândva, în acei primi ani din viață, informația referitoare la păianjeni a fost scrisă pe foaia albă că ei sunt acești monștri înspăimântători. Copilul fie a văzut-o pe mama care a sărit ca arsă la văzul unui asemenea dihanii, fie s-a speriat el însuși la un moment dat. Cunosc o persoană care se teme de câini atât de tare, încât nu a vrut să intre în curtea cuiva care avea un caniș. Știți, canișii sunt cățeii ăia mici, albi și pufoși, cei mai drăgălași din lume. Omul acesta nu se temea de canișul ăla creț din curte, ci de bestia uriașă din mintea sa.

Cum putem influența tipul de atașament al copilului nostru?

Vă mai dau un exemplu personal. Tudor a avut o lungă perioadă în care cădea și nu se ridica singur. Uită-i pe alții cum se ridică fără probleme, zicea tatăl lui, al nostru e prea mămos. Imediat plânge. De fiecare dată, trebuia să mă duc la el, să îl au în brațe și să îl liniștesc. E adevărat că mulți copii de vârsta lui cădeau și se ridicau singuri, dar mai e adevărat și că nu toți copiii sunt la fel. Așa că m-am dus și l-am tot luat pe al meu în brațe, până a simțit că e momentul să se ridice el. Și acum, uneori, mă mai cheamă, asta e. Pentru mine, important e cum se simte copilul meu, nu ce cred alții că ar trebui să simtă și cu atât mai puțin ce fac alții de o vârstă cu el. Pentru mine, important e ca fiul meu să știe că poate apela la mama lui oricând, nu numai când îi e bine sau rău, ci oricând, că eu sunt acolo. Să fim serioși, nu are 35 de ani, nici 2 nu a împlinit încă! Nu pot avea pretenția de la el să gătească cina și nici să plătească chiria la apartament.

Ieri citeam într-o librărie despre cele două mari tipuri de atenție de care are nevoie un copil:

1. Atenția de formă: să știi când îi e sete, foame, frig, somn.
2. Atenția de fond: să știi când e vesel, trist, când îi e teamă, dor etc.

Niciuna nu e mai importantă decât alta și niciuna nu poate exista fără cealaltă în tabloul complet al atașamentului sănătos.

Semne ale unui atașament sănătos față de un părinte (mama, de obicei):

• Copilul plânge când pleci/se bucură când revii.
• Dacă se lovește, caută alinare la tine.
• Într-un spațiu mai mare, când explorează, îți caută privirea pentru confirmare.
• Cooperează. Am citit ce înseamnă, de fapt, adevărata cooperare a copilului. Nu e atunci când ascultă ordine, ci atunci când îți mimează starea de spirit. Mamele știu exact ce înseamnă asta. Când eu sunt agitată, e și el agitat. Când eu sunt nervoasă, face o criză de furie. Când eu sunt obosită, nu poate adormi. Toate sunt semnele unei legături profunde între părinte și copil.
• Vrea să se joace cu tine în loc de alți străini.
• E capabil să amâne o plăcere. Nu devine anxios, nu îl apucă nici crizele, nici tantrumurile dacă e nevoie să mai aștepte puțin până se întâmplă ceva.
• Oferă, primește, împarte (jucării, mâncare, nu părinți).
• Respectă regulile și are încredere în tine că îl conduci pe calea cea dreaptă (asta înseamnă că știe că nu ai cerințe absurde față de el și că încrederea e reciprocă)

Mi se pare fascinantă toată treaba asta cu atașamentul copilului și primii ani de viață, care contează așa de mult, deși nu ne amintim nimic.E un paradox teribil.

Update: ofertă încheiată. Dacă vreți să aprofundați tema, să înțelegeți niște lucruri și să găsiți răspunsuri la anumite întrebări, vă invit weekend-ul viitor la o conferință de 2 zile, pe această temă, susținută de prof. dr. Ana Muntean. Detalii aici. Dacă sunteți interesați și vă doriți să participați, am 2 bilete (în valoare de 550 lei fiecare) pentru cititorii blogului. Le voi oferi le-am oferit deja primilor 2 doritori în primele 5 minute de la publicare. Dar, vestea bună e că am încă 7 bilete cu 70% reducere (adică 165 lei în loc de 550), pe care le ofer tot în ordinea cererii. Pentru a vă înscrie, vă rog să îmi lăsați un comentariu mai jos, atenție, să treceți adresa voastră de email corect. Haideți la conferință, sigur va fi de ajutor.

Later edit: Dacă, în viitor, doriți să știți când public ceva pe blog, înainte de a da eu share pe facebook, vă invit să vă abonați aici sau la push notifications. Adesea fac asemenea parteneriate media, în care eu anunț o conferință și primesc câteva bilete gratuite pentru dumneavoastră.

Mie mi-e teamă, într-un fel, de concluziile tuturor cercetătorilor britanici pe parte de psihologie și parenting. Dar, și mai teamă, îmi e să nu greșesc în felul în care îmi cresc copilul, ca să nu îl stric în vreun fel. Așa că am decis următorul lucru: mă informez bine de tot ce spun ei (totuși, nu sunt o ignorantă care nu știe literele să citească), dar mă las îndrumată mai ales de instinctul meu. O să-i ofer libertatea să exploreze când dorește  în condiții de siguranță) și o să-i ofer alinare copilului meu oricând are el nevoie (indiferent de ce cred alții, el este singurul care știe când are nevoie de brațele mele, iar brațele mele vor fi întotdeauna deschise pentru el. Chiar și când va fi mare, chiar dacă e băiețel.)

foto Shutterstock