Am ajuns și eu recent la trista concluzie că “singurul om care n-are pic de invidie e mama ta”.
Îmi imaginam în fel și chip momentul în care îmi voi anunța cea mai bună prietenă că sunt însărcinată. Îmi dădeau lacrimile numai când îmi imaginam emoția ei, dar nicidecum nu m-am gândit că persoana aia care mă cunoaște mai bine decât mama va simți invidie la aflarea veștii.
Mi-am spus că e normal, mai ales că și ea își dorește un copil, dar parcă ceva s-a rupt în sufletul meu și nu mai pot să privesc prietenia noastră, veche de 16 ani, cu aceiași ochi.

Eu nu am stiut niciodata sa leg prietenii stranse 🙂 M-am apropiat de multe persoane care imi sunt foarte dragi, dar cumva prietenia nu a rezistat peste mari si tari. Da, cand ne intalnim, e ca si cum nu am fi fost niciodata despartite, dar cand nu ne intalnim, e ca si cum nu am exista. Ne bucuram insa de bucuria celeilalte. Cel putin eu o fac. Am observat insa si reversul medaliei. Prieteni foarte apropiati la bine, s-au indepartat cand a venit momentul de “rau”. Cred ca depinde de fiecare. Sunt persoane care nu vor sa se inconjoare de energie negativa (presupunand ca cred in asta… i don’t) si se indeparteaza de prieteni cand le merge greu, dar se lipesc de ei cand le merge bine.
Mi-a placut asta cu prieteni care “se mandresc ca te-au cunoscut”. Daca nu am legat prea multe prietenii stranse, am norocul sa fi avut colegi care au reusit multe in viata si chiar daca nu ne sunam, nu ne vedem, nu ne intersectam de nici un fel, sunt extrem de mandra de ei. Una si-a facut blog ;), altul e scriitor, unul l-a intalnit pe printul Charles si alta e medic (lista continua, dar u got my point). Cand le vad cate o reusita pe Facebook, cand ii vad fericiti si frumosi in poze, asa ma bucur, de parca ar fi meritul meu :)))
Da, am fost si eu invidioasa la viata mea. Cine nu este? Dar chiar cred ca dupa ce trece invidia, oamenii chiar se bucura pentru reusitele altora. Le da cumva speranta, ca vor ajunge si ei odata acolo sus in top 🙂

Eu am incercat intotdeauna sa imi feresc mama de problemele si nemultumirile mele. Nu stiu daca e un mod altruist de a face aceste lucruri, insa am vrut sa nu ii cauzez nopti de nesomn. Dar, ea e prima care afla vestile bune si ador modul ei de a se bucura. Ii citesc fericirea in ochi. Prietene am trei. Doua dintre ele sunt in tari indepartate si ne vorbim un pic mai rar. Dar m-am bucurat intotdeauna sincer de reusitele lor. Sper ca si viceversa.

Trebuie sa recunoastem totusi ca sunt si foarte multe persoane, femei in cazul meu foarte laudaroase si, inafara de prietena mea cea mai buna pe care o cunosc din copilarie, eu numai, nu stiu cum se face, cu astfel de femei am avut ocazia sa ma imprietenesc. Dar cea mai cea este cumnata mea, pentru ca si-a permis de Craciun sa isi cumpere un telefon de ultima generatie cand am fost la ea in vizita pur si simplu, fara sa ii cer nimic, a venit si mi-a pus telefonul in fata, dupa capul ei, sa ma minunez si sa il admir.:)))) Mi s-a parut atat de prost gust, mai ales ca la un interval imi luasem si eu un telefon nou, dar nu mi s-a parut o realizare incat sa o impartasesc si cu cei din jur. Nu mi se pare o realizare sa ai o familie, un serviciu care sa iti placa, lucrurile pe care ti le doresti etc. Sunt lucruri care se intampla, ce este drept, intr-o anumita masura fiecaruia ca deh, este vorba: “nu toti avem acelasi noroc”, lucruri normale pe care cred ca trebuie pur si simplu sa ne luam ca atare, nu sa ne umflam in pene ca, uite cine suntem noi. Nu sunt invidioasa, vorbeste o persoana care a primit de la viata tot ce si-a dorit, am fost si sunt o rasfatata, dar toate acestea sunt lucruri pentru care sunt recunoscatoare, pe care le pastrez in sufletul meu, nu am simtit niciodata nevoia sa le impartasesc cu altcineva decar cu familia mea.