Cacofonia e intențioată. Strămpănei ca în aprilie n-a purtat copilul meu nici în decembrie. Cu botoși n-a stat decât pe-afară, că în casă-l țin desculț. După câte că nici nu am ieșit, stăm și înăuntru închiși în sufragerie, că doar atâta bate caloriferul nostru când e-ncins. Fericiți cei cu centrale proprii, vorba lui Bunescu pe facebook.
Primul lucru pe care l-am făcut după ce am intrat în casă a fost să bag fierul în priză. Apoi m-am spălat pe mâini, ca să îi las timp să se încingă. O cămașă albă și destul de mototolită a aterizat în fața mea direct de pe umeraș. Fir-ar să fie, degeaba am ajutor la curățenie dacă există cămăși la noi în casă care arată așa! Și luate din dulap!
Mergeți în aeroport în Otopeni și faceți un concurs cu cineva: încercați să ghiciți dintre oamenii de pe acolo care sunt români și care nu. Era un exercițiu de profiling pe care îl făceam des cu Horațiu în Anglia. Și mi-era o ciudă groaznică fiindcă el câștiga mereu. Mai ales pe români îi depista rapid, înainte să-i audă ce zic.
Mi-am propus de minivacanța asta să fac o grămadă de chestii, să scriu până m-or durea buricele degetelor, să-mi fac fotocărți din toate pozele care dau pe-afară din telefon, să recuperez episoade din serialul meu preferat și poate să văd măcar un film de Oscar (în continuare n-am văzut nici unul, zero barat), să îmi fac ordine prin dulapurile din SIbiu, prin cutiile aduse din Anglia și lăsate ”provizoriu” la păstrat, să beau multe cafele doar eu cu soțul meu, să fac plimbări lungi prin parc, să port toate cele șaptișpemii de bluze pe care mi le-am înghesuit în bagaj, să dorm până la amiaz și să citesc ceva dintr-o carte pentru adulți, dacă mai țin minte cum se face.
Norocul nostru că suntem amândoi din același oraș, mi-am dat seama de asta imediat cum l-am cunoscut! Și nici nu bănuiam atunci cum o să-i vizitez eu mama cu nepotul ei de mână…
-Un text pentru mine-
E atâta gălăgie în viața mea, am strigat astăzi lângă o biserică de munte, unde ne-am dus la tradiționalul înconjurat. Săliștea din Vinerea Marea era un obicei minunat în familia noastră de când eram mică. Mergeam să înghețăm printre morminte, să ne pupăm cu neamuri pe care le vedem mai rar decât din an în Paști, dar de care cumva te simți legat doar fiindcă le-ai văzut copiii cum cresc și toți sunt într-un fel de-ai tăi.. Mai mergeam și fiindcă peisajul ăla când înconjuratul se termină, toți pleacă acasă cu lumina în mână, iar lumânările ard cuminți pentru cei adormiți, măi, oameni buni, imaginea asta acolo e o binecuvântare!
