Avem nevoie de oameni care să nu se supere pe noi

Eram deja intrată în sală să dau examenul de admitere la facultate, ăla pentru care am plâns cât de greu mi-a fost să învăț (sistemul nervos, cele mai grele 50 de pagini din toată carierea mea, din fericire), când m-au ridicat și m-au dat afară elegant. Îmi uitasem buletinul acasă, aveam doar o copie xerox asupra mea și era să pierd totul din cauza asta. Totul se petrecea în Cluj, buletinul rămăsese în Sibiu. S-au întors ai mei val-vârtej cu mașina la Sibiu după buletinul buclucaș, eu mi-am luat examenul, nimeni nu s-a supărat pe mine, nimeni nu m-a certat.

Alta, tot din studenție. M-a dus mama cu mașina la Cluj, să nu-mi amorțească piciorușele prin autocare cu restul muritorilor de rând. În fața căminului din dotare, bag mâna-n buzunar și-mi dau seama că-s o deșteaptă pe cinste. Îmi uitasem cheile din nou, la Sibiu! Și culmea era că nu aveam nici o colegă de cameră acolo, a trebuit să umblu după ele prin Cluj. Din nou, nimeni nu s-a supărat pe mine, doar ne-am enervat la unison. Deja devenea o tradiție.

Zilele trecute. Cade copilul din pat. Cu mine lângă el, nu știu cum s-a întâmplat. Îl văd cu ochii mei cum pupă parchetul din creștet și se aude un poc fix ca atunci când se sparge un ou. Îl adun de pe jos în urlete, când îl iau în brațe, îi curge sânge din nas. Mă tai ca maioneza, liniștesc copilul și sun bărbatul, care-i neurochirurg. Pregătește RMN-ul și ghilotina, îmi vine să mă ucid, pe cuvânt! La care el mi-a explicat cu calm de la depărtare că probabil a căzut în nas și s-a lovit și asta pățește omul când cade în nas și se lovește: îi curge sânge. Nu era mult sânge, de fapt, era un strop. Însa panica mea era cât un ocean de mare. Iar el m-a iubit în momentul în care eu îi scăpasem copilul în cap; nu vreau să știu ce aș fi zis eu dacă ar fi fost invers.

Și mai am multe exemple din astea supranaturale cu oameni care nu s-au supărat. Când nu am răspuns la un telefon a suta oară, nu din rea voință, ci fiindcă pur și simplu tehnologia m-a sabotat. Ori când n-am ajuns la o întâlnire, deși am promis că mă prezint. Că n-am deschis ușa unei vizite, deși mă cam așteptam să o primesc. Că n-am dat un telefon, vezi că-s în oraș la tine, deși mi-ar fi făcut plăcere să ne vedem.

Uneori, am senzația că trăiesc viața pe credit. Din bunăvoința celor din jur. Și fiindcă iubirea necondiționată nu e obligatorie ca ratele la bancă, mă străduiesc să o manifest pentru alții oricât de des mă pricep. Nu e ușor să reacționezi cu seninătate atunci când altul greșește ca un prost. Însă cu fiecare exercițiu din ăsta de bunătate, cred că ne creștem potențialul de înțelepți. Și relațiile interumane.

Respecți și admiri infinit pe cel care te iartă și te ridică atunci când ești jos.

Ia să încercați data viitoare. Să nu vă mai supărați așa, deși ați putea pe bună dreptate.

foto via Shutterstock, iubire necondiționată