Acasă poate fi-n chirie?

Multă, dar foarte multă vreme am insistat pe lângă ai mei să vindem casa. Casa de la Sibiu, prea mare pentru neamul nostru mic, prea valoroasă pentru averile noastre trecute, prezente şi viitoare. Mă rog, despre prezent nu mai zic nimic, că-n ziua de astăzi nu ştiu cât adevăr mai au valorile.

Deci am insistat. Până am înţeles că verbul corect era “s-o vândă”, că nicăieri nu scrie numele meu pe ea. M-am resemnat, însă nu m-am abţinut ca la orice ţeavă spartă ocazie ivită să spun vorba aia cu “ţi-am zis eu”.

Astăzi însă, sunt recunoscătoare că nu m-au ascultat, că mi-au păstrat camera cu tweety pe perete şi hainele-n dulap. Probabil, pe măsură ce îmbătrâneşti, începi să uiţi cine eşti şi începi să ai o mai mare nevoie de repere decât aveai la 15 ani. Iar casa părintească păstrează nişte amprente pe care nu eşti sigur dacă le mai ai. Forţa de a te ridica după ce-ai căzut încă o dată în fund, fascinaţia pentru joc, locul bradului de Crăciun. Adesea-mi amintesc formulele cu cosinus lipite pe dulap sau turele din jurul mesei, pe care le făceam învăţând la istorie. Eram în clasa a8-a şi voiam la Bruk. Apoi, nenorocirea după primul test la biologie, din care mi-am revenit spectaculos, ba chiar cu bursă, dacă tot e să mă laud. Nu le-am uitat pe astea. Ce nu reuşesc să-mi amintesc însă e unde-am pus puterea, energia şi entuziasmul. Probabil, pe măsură ce îmbătrâneşti, începi să uiţi ce înseamnă ele, de fapt. Şi să le confunzi cu plăcerea, deşi primii paşi precis m-au bucurat mai mult decât aterizarea-n fund. Diferenţa e de perspectivă.

Astăzi, când sunt cu plata la chirie şi cu bagajele pregătite să mă mut, mi-e teamă că, în lumea modernă, “acasă”nu mai are loc. Fiindcă locuinţele sunt mai degrabă staţii, construite anume de dezvoltatori pentru a fi împrumutate cu anul.E un proces mai intim decât dacă ai purta perechea altuia de chiloţi. Nu mai vreau să mă dezbrac şi-n faţa altor pereţi, să-mi aştern liniştile între ei şi visele strânse din îmbrăţişări.

Să stai în chirie e ca şi când ai iubi la nebunie acelaşi bărbat, i-ai face copii şi de mâncare, te-ai abandona în braţele lui şi i te-ai dărui în întregime, toate astea, ştiind, că dimineaţa îl vei părăsi pentru un altul. Mai bine poziţionat, mai mare ori mai mobilat. Uneori chiar şi mai ieftin.

Vedeţi, de asta se spune că pe prima iubire n-o uiţi niciodată şi că nicăieri nu-i ca acasă.

foto

Articolul anterior

Împreună pentru fiecare

Articolul următor

Tatuaje şi belciuge de la tinereţe pân’ la bătrâneţe

21 Comentarii

  1. “acasă” este unde sunt Oamenii…

    0
  2. Eu nu vreau să stau o viaţă în chirie, atâta ştiu. Cum o să fac să am ACASĂ, n-am idee, dar ACASĂ nu e în chirie. Nu în cazul meu.

    0
  3. Foarte frumos si melancolic postul tau.
    Am observat ca in strainatate se traieste mai mult in chirie, cel putin in State si se schimba mult mai des locuintele decat la noi, in Romania.
    In Anglia cum e,tot asa?

    0
  4. Camil, aşa este. Omul sfinţeşte locul. Acasă e unde suntem împreună, asta îmi tot spune el. Dar , atunci de ce ne dorim cu atâta ardoare vacanţele la Sibiu? Probabil că în România nu mi-aş pune atâtea întrebări, oriunde aş locui cu el, desigur.

    Anne, ştii, mult timp am crezut că e greşit să te ataşezi de locuri, că e o prostie. Că să faci schimbări e bine şi interactiv. Dar am ajuns să-mi doresc şi eu stabilitate, continuitate într-un loc. Fiindcă uneori, asta înseamnă să păstrezi şi oamenii.
    Plus, dacă ai un copil sau mai mulţi, cred că e foarte frumos să-i poţi oferi o casă părintească.
    O să faci tu cumva şi-o să reuşeşti, sunt sigură.

    0
  5. Dorina, probabil că atât în Anglia, cât şi în România, depinde de ce faci, câţi ani ai, ce putere financiară sau moştenire. Părinţii mei n-au stat niciodată în chirie.
    Însă, ca tânăr profesionist în indiferent ce, e greu să ai casa ta imediat. Şi tocmai fiindcă domiciliul e strâns legat de job, iar joburile sunt anuale sau cât sunt ele, eşti nevoit să te muţi.
    Noi, de exemplu, suntem amândoi medici şi avem mulţi prieteni medici. Toată lumea se mută după job, după contract. Inclusiv cei din sistemul britanic de training. Şi atunci…ce să faci, te duci cu valul.

    0
  6. poate tocmai ca o contrapondere, prin opozitie cu o stare existentă. vacanțe la Sibiu și restul timpului în UK, nu invers 🙂

    0
  7. Luisa

    extraordinar de frumos ai scris, mi-a ajuns la inima fiecare cuvant al tau..inteleg perfect ce simti doar ca tu esti norocoasa ca ai tai n-au vandut-o..eu am insistat sa vanda apartamentul unde am stat de la 3 ani pana la 25, practic, cei mai frumosi ani..ai mei l-au vandut, ne-am mutat la casa unde, primii 7 ani a fost groaznic.. nu m-am acomodat in noua locuinta, simteam ca o urasc, ca ma tine captiva intre zidurile alea groase..incet, incet, m-am acomodat dar evit sa trec in zona unde am stat ca ma bufneste plansul de fiecare data, regretele amarnice , amintirile..astfel, am realizat ca poate simple vorbe, vise duc la actiuni ce au efect asupra ta , pot fi ireversibile, iti schimba viata definitiv si uneori, cu rezultate nu tocmai benefice tie..la casa, mi-am creat locul meu de refugiu unde sa-mi reincarc bateriile dar nu este la fel..o parte din sufletul meu a ramas la vechea locuinta iar noua locuinta, s-a transformat in acel” sot de care stii sigur ca vei divorta cand iei salariul” ..

    0
  8. mo

    fobia de chirie si imaginea de cetatean de clasa inferioara a chiriasului sunt o problema a tarilor post-comuniste si a celor care au fost sub dominatie straina prea mult. adica a celor carora nu prea le-au apartinut pamanturi si case .
    fixatia lui ion pentru glie se traduce in ideea parintilor nostri (sau a noastra, dupa caz) ca trebuie sa ai casa ta, nu chirie. sa fi domn de mosie, sa depinda altii de tine etc.
    eu una as sta o viata in chirie – pentru ca nu ma leaga nimic de locul unde am poposit intamplator si ma pot misca libera.
    as cumpara case doar ca sa le inchiriez altora 😛
    addenda:
    daca pot sa-mi sfintesc locul si sa vopsesc si sa curat e alta treaba fata de alte tari (irlanda de ex.) unde chriasii nu au dreptul nici macar sa schimbe perdelele. de-acolo se trage o lipsa socanta de calitate a caselor si apartamentelor de inchiriat. dar nu despre asta vorbim, cred…

    0
  9. Luisa, of, îmi pare rău că s-a întâmplat aşa. Vezi, nu apreciem ce avem până nu pierdem acel ceva. Lasă, că îţi vei face cuibuşorul altundeva, poate nu lângă părinţii tăi. 😉

    mo, nu e vorba de proprietate. E vorba de stabilitate. Aş sta fără probleme în chirie undeva, dacă aş şti că stau vreo 3 ani măcar. Sau poate chiar mai mult. Şi spun că m-am săturat de chirii, tocmai fiindcă ştiu cum e de ambele părţi: şi să stai la tine şi să stea altul la tine şi tu să stai la altul.
    Mă adaptez, dar asta nu înseamnă că-mi place.

    0
  10. Miruno,

    articolul asta e… perfect. Ai zis foarte bine “ocuinţele sunt mai degrabă staţii, construite anume de dezvoltatori pentru a fi împrumutate cu anul”. Ai punctat exact ceea ce ne doare cel mai mult atunci cand stam in chirie: intimitatea si familiaritatea, sentimentul ala de proprietate asupra gandurilor pe care le ai “acasa la tine”.

    Pe de alta parte, daca e sa privesc partea buna a lucrurilor, ma gandesc ca viata e o calatorie. Stiu ca suna a cliseu ca nu e o destinatie, insa chiar asa e. Si suntem, poate mai mult decat am vrea, asemeni melcilor: ne purtam “acasa”-ul in suflet, cu noi, oriunde mergem, oriunde ne mutam.

    0
  11. mo

    dar nu e frumoasa miscarea? iti dau un mail de-oi avea timp, am niste teze pe tema asta 😛
    aici doar atat: nu te teme, nu mai tine mult. intr-o societate post-petroliera, mobilitatea va fi redusa la minim, ergo n-o sa ne mai plimbam si mutam asa, in draci. cum era si pe vremuri… inca 20 de ani si se termina titeiul si ne vom stabili noi undeva, vrem, nu vrem.

    0
  12. oricat de stabilila ar parea situatia unui cuplu din aspectele ce trimit la cuib, stabilitatea psiho-emotionala, increderea si alte aspecte ale relatiei in sine sunt cele ce duc greul si peste obstacolele non-personale ca instabilitatea, sau determinarea temporala precar de mica a jobului si deci imposibilitatea teoretica de a-ti asuma credite pe termen rezonabil pentru acoperire in perspectiva construirii visurilor aplicate. oricum ar fi deci de nasoala perspectiva mutatului dupa job, chiria nu e clar acasa, dar a avea printre straini acasa-ul tau, e ceva ce te maturizeaza devreme in jungla urbana a lui trebuie sa muncesc, sa am unde sta, cu ce plati astea, sa-mi pot permite aia si aia, nevoi ce nu presupun un rabat.
    nu v-as sfatui inca sa va aventurati la asumarea unor credite acolo unde sunteti pentru sau in ideea folosirii lor in scopul achizitionarii imobilului cu ideea de acasa.
    dar, va doresc sa fiti bine, voi cu voi, nu cu banii visati pentru cuibul vostru, ca daca voi sunteti ok, cuibul e prezent in felul interactionarilor voastre zilnice!
    eu asa mai zic si daca n-o fi chiar asa, nu cer detalii, dar cine poate contrazice cu argumente, sa le exprime!
    toate bune, maseluto! 🙂

    0
  13. Da, “acasa” e unde iti sunt prietenii sau unde iti este familia dar daca scoatem ghilimelele alea, va zic din propria experienta ca n-as mai sta in chirie niciodata.

    Am stat cred ca 3 ani in chirie, plus caminul de la Facultate si sincer mi-a ajuns.

    Chiar daca am o rata la banca, e de doar 80euro, cu mult mai mica decat o chirie in Iasi.

    0
  14. nina

    Ce frumos ai scris!!

    0
  15. Valeriu

    Eu inteleg doua locatii in viata: domiciliul si “acasa”. Acasa nu e o locatie, e o stare de spirit.
    Domiciliu e locatia unde stau cel mult o luna ca trebuie, iar “acasa” e locul unde ma simt atat de bine incat nu vreau sa mai plec, indiferent ca e o banca in parc sau o dunga de nisip pe o plaja. Si domiciliu este iarasi locatia unde te muti si de unde nu mai pleci niciodata.
    Toti avem o “casa” dar “acasa” devine din ce in ce mai rar desi ne apropiem din ce in ce mai mult.
    Desi toti (idioti) isi fac rate pe viata pentu “acasa” din ce in ce mai putin au o casa, “acasa”.

    0
  16. Georgiana, ştii cum e ca la fiecare chestie pe care ţi-o cumperi să te gândeşti înainte, oare cât e de uşor de împachetat/transportat/încadrat la o altă adresă? Ştiu ce zici, dar e şi asta “o distracţie”. 6 luni am stat fără oglindă mare aici. Când voiam să-mi amintesc cum îmi arată picioarele, deschideam gemul să mă oglindesc (oglindă nu, da’ geam avem!). Prin iunie, ne-am luat oglindă şi ne-am făcut planuri. În septembrie, îmi sparg creierii cum să mă car cu oglinda, care-i mai mare decât mine.

    mo, până se termină ţiţeiul, se inventează teleportarea. Puţin optimism, te rog! Până şi eu mai aştept mailul ăla… 😛

    ch…, uooof, departe de noi gândul şi creditele, deşi senzaţia că ne “aşezăm” vine chiar şi fără pereţi. Noi încă învăţăm din punct de vedere profesional, în timp ce, sufleteşte, creştem.
    Merci pentru sfatul sincer.

    nina, 🙂

    Valeriu, te contrazic puţin. Acasă nu e locul ăla de unde n-ai mai vrea să pleci. Acasă e locul ăla unde întotdeauna vei vrea să te întorci.

    0
  17. Valeriu

    Acasa e gandul ala la care vrei sa te intorci.
    Doar ce ma gandeam acum cat “dor” s-a acumulat de un an+ de cand nu te-am mai vazut. 😛
    Oh well pe masura ce crestem ne dam seama cata drepate si mai ales cata greseala s-a strecurat.
    http://www.youtube.com/watch?v=abhMCPe5FkYecurat in socoteala noastra. :))

    0
  18. Ai dreptate.

    (Cred că) sâmbătă după ce m-am trezit, m-am gândit: dacă eram în Bucureşti, asta era vreme de cafea cu Valeriu.

    0
  19. Valeriu

    Eh lasa ca te faci tu mare si cu cat mai mare esti cu atat iti dai seama cat de copil esti.
    http://www.youtube.com/watch?v=6oZvDiXv88Y
    Povestile astea nu sunt pentru copii…

    P.S.Cei ce nu stiu povestea sunt precum credinciosii ce cred dar nu au citit biblia. :))

    P.P.S. Eu nu ma mai satur de povestea asta… e o absoluta poveste a omenirii…

    0
  20. Adevar graiesti, dar, iarasi optimismul asta roz din mine, vede lucrurile astea care initial sunt enervante si suparatoare, vor fi peste ceva timp amintiri amuzante, numai bune de povestit.

    Stii si tu momentele alea cand te trezesti zambind din nimic, doar pentru ca ti-ai adus aminte de ceva, cum e fix mutatul oglinzii asteia?

    O sa fie, o sa vezi 😉

    0
  21. Musai sa scriu aici ca e un subiect care ma pasioneaza.

    Pe unde am fost cu jobul am cumparat o locuinta. Nu casa, ci apartamente. Am lasat o dara in urma ca melcul. Nu m-am atasat de ele: le-am calculat ca investitii pentru stiu ca acestea au venit legate de job. Practic dupa 3-4 ani chiria a devenit rata la banca, iar daca ar fi sa plec stiu ca inchirierea ar acoperi rata. Acasa e acolo unde mi-e sufletul bine si linistit, iar jobul conditioneaza asta; m-as muta aproape de job oricand doar sa nu petrec in trafic si sa am satisfactia zilei si sa adorm linistita.
    Ba mai mult, planul e ca la pensie sa ma mut intr-o garsoniera. Stiu, multi romani nu concep asta, dar stiu ca pensia ar fi cam 50% din venitul actual si ca nu mi-as permite (si nici nu as vrea) sa se duca pe intretinerea unui imobil prea mare, prea scump, prea multa intretinere, prea multe obiecte, si nici ca nu voi fi in stare sa curat aprt. mare (nici acum nu imi iese, d-apoi sa vezi cum o fi la reumatismele de 70 de ani 😀 ).

    0

Leave a Reply

© 2007-2016 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 125 queries in 0.197 s