Bine ne-am găsit în rutina noastră mică

N-am înţelepciuni la ora asta de-mpărţit, căci le-aş aduna pe toate numai pentru mine, atât de proastă şi urâtă mă simt. E cel mai precis sindromul post-sărbători, când cobori din peisaje de poveste şi vacanţă în inima sesiunii, a biroului sau orice alt nume ar avea rutina noastră cea de toate zilele.

Eu m-am întors să stau. Fiindcă încă mai aştept după acte, fiindcă încă şcoala cea minunată nu isprăveşte din a mă uimi, iar birocraţia românească din a mă sărăci. Pentru absolut orice certificat nenorocit trebuie plătit. Aproape cât jumătate din minimul pe economie. Care economie, că bine întrebaţi.

A fost un moment acum în România, în drum spre aeroport. Eram 4 în maşina lui tata, cu el la volan şi mama în dreapta, aşa cum am mai mers de fiecare dată cu ei. Doar că, acum tabloul ăsta al perfecţiunii în sufletul meu de copilă era mai perfect decât îl ştiam vreodată. Da, a fost unul dintre rarele momente din viaţă când simţi că parcă nu îţi mai trebuie nimic. Când dorurile sunt atât de departe, că parcă nici nu mai ştii cum arată, iar durerile parcă n-au stat niciodată pe strada ta. Mi-era un bine din ăla, de nici cafea nu-mi trebuia.

Acum, împărţeala s-a făcut şi fiecare a luat-o pe drumul lui. Ai mei, înapoi spre Sibiu, iar noi, înapoi spre Regină. Însă dincolo de destinaţie, probabil compania e cea care cu adevărat contează.

Cât despre mine, momente de perfecţiune vor mai fi. Acum, că am reţeta, mă voi ocupa personal de asta.

foto