Din România, cu drag

• Vă scriu din patul meu, din casa părinţilor mei de la Sibiu. Nu că aş avea părinţi şi prin alte oraşe, dar treaba asta cu casele e destul de neclară, deşi declaraţia mea de avere e tocmai contrariul: nu lasă loc de întrebări.
• Am multe să vă povestesc, drumul a fost o poveste în sine, întoarcerea în zone unde lumea înţelege ce vorbeşti e dureros de cenzuratoare, astfel încât aproape ţi-e dor de libertatea oferită de alte limbi. Oricum ar fi sunat şi asta.
• Sunt bine, sănătoasă, abia m-am dezlipit de mama; am încins jocuri cu aia mică de devreme până târziu, însă prea puţine pentru amândouă. Bucureştiul m-a încărcat ca pe-un acumulator stricat; iubesc bulevardele lui, claxoanele din trafic şi mâna mea pe volanul maşinii.

Însă primul re-contact cu ţara m-a dezamăgit. Lumea la cozi în aeroport îţi suflă în ceafă, pe români îi recunoşti după ceva crispat pe chipul lor (şi o spun cu cea mai mare tristeţe de a şti că fac parte din această tagmă), în avion o româncă (poate cu doi r şi fără ultima jumătate a cuvântului) i-a făcut scandal olandezului de steward, care n-a vrut să-i dea şi a ţâşpea sticlă de vin pe seara aia. Era deja beată şi penibilă. Dar mai multe despre călătorie, mâine.

În Sibiu, am stat la o altă masă înainte de cea a mea, de când eram mică. La o masă, unde m-am simţit atât de bine, încât a trebuit să-mi cer scuze la final pentru cât am uitat de mine şi de dorul de ai mei. E ciudat să găseşti şi în alte case o căldură care să-ţi amintească de ceva cunoscut, deşi n-ai mai fost de multe ori pe-acolo. Iar cel mai ciudat pentru mine e să mănânc salată de boef făcută de altcineva decât mama sau bunica şi să-mi placă. Niciodată nu-mi plac caricaturile numite “gătit” de prin vecini. Niciodată nu-mi plac alte prăjituri sau torturi decât cele cu amprenta bunicii. Doar, iată, şi niciodată are un sfârşit.

Nu îndrăznesc să mă bucur, nici măcar să povestesc cuiva, doar atât vă spun, că eu sunt omul momentului: am mâncat tortul de astăzi fără să mă gândesc la (silueta de) mâine.

De când am intrat în camera, în care miroase a brad proaspăt, mă holbez tâmpită la lucrurile mele de pe raft. Rafturi ca nişte oglinzi ale unor copile trecute: mai triste, mai fericite, mai neştiutoare. Simbolizează parcă tot ce-am fost eu înainte. Mi-e atât de drag, că parcă-i şi păcat să dorm…