Cum am făcut dintr-un singur pitic: doi!

Bine ne-am regăsit după Crăciun, frazele astea de început sunt ca introducerile comentariilor la română: fermecătoare, dar toate la fel. Deci, să trecem peste. Şi să vă povestesc despre cadoul pregătit pentru finuţa mea de doi ani şi jumătate. Nu sunt un fan al copiilor mici şi nu mi-e greu s-o recunosc. Nu sunt un fan al strâmbăciunilor şi smiorcăielilor pe care se simte lumea obligată să le presteze în faţa acestor fiinţe lipsite de ajutor şi vocabular, nu voi pune niciodată un copil să-mi spună poezii sau “ceva” în limba germană şi nici nu îi voi dărui hăinuţe. Reminiscenţe din prima copilărie, când cele mai tari cadouri primite erau pufarinele şi caramelele! Că jucării aveam şi noi în România, iar de frig am suferit întotdeauna, oricât de gros m-ar fi îmbrăcat mama. Ce n-aveam noi erau Toffees, Milka şi chestii învelite în staniol colorat, în general. Dar, de această una bucată copil îmi place mai mult decât pot vreodată să recunosc acilea pe blog, din motive de păstrat reputaţia. Să zicem c-o visez noaptea…

Săptămâna trecută am sunat-o în mod expres pe asta mică a mea de departe, s-o întreb ce să-i aducă naşa ei din Anglia. O cheamă maică-sa la telefon şi-i spune:

-Potoleşte-te şi hai, că-i naşa la telefon! Cât de scumpă poate fi o voce de copil isteţ la telefon nu vă pot explica. Decât că e pericol de inundaţii, căci eu mă topesc de fiecare dată. Şi o întreb, ca între doi oameni cu limbaj articulat şi deget opozabil (însuşiri de care copilul a dat dovadă.)

-Ce să-ţi aducă naşa, când vine peste două săptămâni?

(fără să se gândească sau să i se şoptească:) Un cadou. (remarcabilă lipsa de lăcomie; la mine, ar fi fost 3 pungi de caramele, vreo tonă de Milka şi, de restul locului în bagaj, nişte stanioale sclipicioase)

-Da’ cu ce să fie cadoul?

-Cu Abă-ca-Zăpada. (am intuit, desigur, cunoscând pasiunea copilului pentru poveste şi, mai ales, pentru pitici)

-Da’ ce-nseamnă să te potoleşti?

-Nu mă-nteresează

Topiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiire…. Limbaj articulat şi deget opozabil, după cum spuneam. Grozavă replică, aş fi vrut să văd, în momentul ăla, faţa mamei copilului.  Care e o scumpă şi ea, că doar scumpetea asta circulă-n familie.

Uite-aşa am ajuns la pitici. Avem un Disney Store acia aproape. Şi cum mi-s eu aşa nehotărâtă de fel, prima dată când am fost acolo, am văzut un Mutulică puţin cam hidos, care nu m-a convins. Ştiam din surse sigure, că ăsta e piticul câştigător. (Şi ştiţi de ce mi se mai pare copilul ăsta inteligent? Fiindcă e fascinat de pitici; eu… eram de prinţ :P)

 Data viitoare: nici urmă de Mutulică. Următoarea dată nici atâta, şi tot aşa, ca-n bancurile alea seci. Pare-se că Mutulică e o specie pe cale de dispariţie. M-am împrietenit cu toate exemplarele de angajaţi din magazinul ăla, am făcut schimb de numere de telefon şi am obţinut informaţii de backstage despre marfa nouă adusă în stoc. Ceea ce se întâmpla în fiecare noapte. Ceea ce mă ducea în fiecare dimineaţă înapoi la magazin. L-am disperat şi pe el, care, în Ajun de Crăciun, când s-a trezit cu mine disperată în magazin, dar fără pitici (le schimbaseră raftul), a zis că problema devine serioasă şi e cazul să se ocupe personal. Astfel încât s-a trezit întrebând “Do you have any midgets?” Am râs cu toţii, dar nici urmă de Mutulică. Mai aveam o speranţă pentru luni dimineaţa, când, după Crăciun, mă gândeam eu că lumea se vindecă de febra cumpărăturilor şi şansele unui Mutulică îmi cresc considerabil.

Doar că, după nebunia Crăciunului, vine nebunia reducerilor. De la 6 dimineaţa!!! Să fi văzut ce de oameni care s-au trezit cu noaptea-n cap, ca să dea iama-n bunăciunile la jumătate de preţ! Doamne! Pe la vreo 11 m-am pornit spre magazin, deja de pe stradă vedeam oameni cu pungi enorme pe care scria SALE. Ok.. Iar în oraş… mda, raftul meu de pitici era devastat. Cineva a dat iama în micuţii acondroplazici. Mutulică era deja o discriminare de care m-am simţit vinovată, căci acum nu mai alegeam, ci culegeam literalmente. Doar că, ghici ce! Când mă uit la preţ: piticii mei se înjumătăţiseră în lire!

Şi , uite-aşa, am făcut din unul, doi pitici (ghici care)! Acum, i-aş spune copilului că un pitic e practic de la Moş Reducere. Doar că, ştiţi cum copiii înregistrează tot la vârsta asta..? Mi-e teamă să nu fiu apoi acuzată de a fi instaurat tradiţii post-creştineşti. Hm, deşi, dacă mă gândesc bine, ar fi mult mai ieftin… Dumneavoastră ce v-aduce Moş Reducere ăsta? Asta, doar dacă aţi fost cuminţi şi n-aţi sacrificat întreg bugetul în numele Crăciunului. 😉

—————————–

Pfoaaa, ce ditamai postul. Mă iertaţi, dar, de la atâta sărbătoare, am rămas nescrisă.

Articolul anterior

Celor singuri de Crăciun

Articolul următor

Din România, cu drag

  1. deci ala cu barba scurta si caciula portocalie ii Happy (dar mi se pare mie sau plange?!) dar celalalt cine e? sleepy? oricum SO CUTE

    0
  2. :)) varianta a- necastigator. Ai nimerit doar B-ul. Mai incearca 😛

    0
  3. theo

    Sleepy = Somnorosul si Sneezy = Hap-Ciu ?!

    0
  4. Anda Dj, morocanosu are hainuta roooosie! Hello?! 🙂

    Theo, castigator!

    0
  5. Ma uit la comentarii si inteleg ca am fost copil cam demult. Theo, Hapciu, Sleepy..ce-s astea? Eu stiu altele. 😀 Ma iertati, dar am lipsit la Alba-ca-Zapada. 🙂 Reduceri? Astept reducerile!!!

    0
  6. boby

    In povestioara fratilor Grimm, piticii nu au nume.Ei au fost botezati de catre Disney in clasicul, de acum, film de desene animate “Alba-ca -zapada”.Teo i-a recunoscut foarte bine pe cei doi pitici.

    0

Leave a Reply

© 2007-2017 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 183 queries in 0.237 s