În weekend m-am jucat

Vă zic, sunt impresionată. Credeam că în Sibiu nu se mai pot întâmpla lucruri. Însă Tudor, Monica şi Rareş au dovedit fix contrariul. Au organizat sâmbătă (cer scuze că nu am scris mai repede, dar mergea ÎNGROZITOR de prost netul acasă, apoi mi-a arătat mama că routerul era scos din prinză 😀 ) un eveniment-concurs în genul “Amazing Race”. L-au botezat “Tag the flag” şi au strâns nişte oameni de prin online. (Astfel, m-am bucurat mult de tot să o cunosc pe Denisuca! E mult mai frumoasă şi mai dulce decât în poze. Mă tot uitam la ea -pare o copilă- şi nu puteam nicicum s-o asociez cu vreo “nevastă”, apăi cu una “de coşmar”! Chiar dacă Visurât era şi el prin preajmă…)

Eu am făcut echipă-blind cu Mugur. Sau cum s-o fi chemând aia, când îţi cunoşti jumătatea de echipă cu 10 minute înainte de concurs. N-am fost eu cel mai exemplar coechipier, fiindcă se pare că uitasem să citesc regulamentul înainte, mai era să şi leşin pe bicicletă (şi-am mâncat de dimineaţă, am martori!) şi, cu toate astea, nu mi-a tăcut gura. Nu ştiu pe Mugur, dar pe cameramanul care ne însoţea cu siguranţă l-am înnebunit, că omul era, în final, mai obosit decât noi. Şi, Florine, să ştii că n-am primit bonusul ăla de puncte…

În final, am câştigat experienţă şi ceva condiţie fizică. Vreme de vreo 2 ceasuri n-am stat locului. Am alergat, am căutat, am pedalat, ne-am dat cu maşina de raliu, am tras cu arcul (mă rog, eu m-am străduit… sper să se fi recuperat săgeţile de prin iarbă), am înotat, am obosit. Foarte faină mi s-a părut proba în care trebuia să găsim o cutie poştală, ca să expediem o vedere către adresa noastră de acasă. Asta e o superidee, fiindcă retrăieşti bucuria zilei respective, când îţi ajunge vederea. Bravo, copii! Nu ştiu la alţii cum a fost, dar noi nu avem ce vină băga. Ba da, ar fi faptul că n-am câştigat noi (premiul cel mare a fost câte un GPS pentru fiecare: Marius şi George). Până data viitoare, ne antrenăm şi mai întinerim!

Mugur m-a întrebat câţi ani am, de mereu îi povesteam de câte un loc pe lângă care treceam.. “pe vremea mea…”. Şi au fost multe, fiindcă ne-am învârtit prin centru şi oraşul vechi, ba chiar şi în curtea liceului meu. Nu, vremea mea sibiană nu e departe ca timp, ci ca formă. Şi fiindcă locurile de acum nu mai seamănă cu cele de atunci (realmente Sibiul e de nerecunoscut după 2007, iar eu în 2005 m-am dus la facultate), singurul reper e cel temporal. Sibiul meu de dinainte nu era nici aşa frumos şi nici aşa iubit. Fiindcă a trebuit să plec că să-mi doresc a mă întoarce. Din când în când, preţ de-o cafea şi-o noapte-n patul meu de-acasă. De fapt, acolo e Sibiul meu, acela pe care dintotdeauna l-am iubit.

————

Later edit: Parteneri: punctedeinteres.ro, www.TiparesteAcasa.ro, Music Pub Sibiu, Sibiu Media Center, Lucas Super Sandwich. Proiect susţinut de Primăria Municipiului Sibiu. Premii oferite de punctedeinteres.ro şi WayteQ.