Azi m-am simţit vinovată, când, de fapt, eram rebelă

Uneori sunt foarte încăpăţânată. Alteori, puternic influenţabilă. În funcţie de zodie, în funcţie de vreme, în funcţie de gust, în funcţie de gustul cui, habar nu am. Cert e că uneori până şi mie mi-e greu să mă suport; mama ar trebui să primească un premiu.

Niciodată nu mi-au plăcut sarmalele. Sau chiftelele. Nici cerceii lungi. Sau întrebările interminabile ale altora. (că pe-ale mele, măcar le spun în gând şi obosesc singură) Nu mi-a plăcut când eram mică faptul că trebuia să mănânc, să dorm şi să spun poezii-n germană atunci când voiau ei. Nu mi-au plăcut cratiţele cu mâncare la pachet şi nici insistenţele care veneau împreună cu ele. Fiindcă de foame n-o să mor niciodată, iar, deocamdată, cred că putem vorbi de lucruri mai frumoase decât cadavre de pui rumenite în tigăi. N-am nimic cu puiul, ba chiar îmi place şi-l mănânc.

Adesea am stricat programul altora, fiindcă planurile mele erau mai importante. Adesea mi-am băgat picioarele în promisiunile făcute mie însămi şi furculiţa, în pireo-frişca făcută acasă. Sau prăjiturile bunicii. Şi toate astea, la aceeaşi masă 😛 Niciodată n-am avut sentimentul că aş aparţine de ceva. În afară de şcoala generală. În liceu, când toată lumea ieşea cu colegii de clasă, eu eram mai prietenă cu cei mai mari. Într-a doişpea, când colegilor mei li se striga ultima dată catalogul, eu nu eram acolo, ci în altă clasă, cu alt coleg de bancă. Mişcarea din A în B a fost una din cele mai fericite ale vieţii mele. Apoi, la facultate. Am încercat de toate. În primul an, când toţi se străduiau să facă impresie bună la stagii, eu mă străduiam să nu adorm la ore. Era grea viaţa în cămin pe vremea aia, puţin somn, mult Seven şi Obsession. Apoi, în anul doi, când mi-au ajuns petrecerile până peste cap (şi acum mă întreb cum am supravieţuit acelei sesiuni de iarnă fără nici o restanţă şi chiar cu bursă la activ! ce face tinereţea din om…), am hotărât să mă aşez la casa mea. Când lumea încă se adapta la viaţa studenţească, eu îmi exercitam varianta de fată cuminte, un soi de casnică fidelă şi dusă la biserică. Dar când altarul se simţea mult prea aproape şi tiparele fericirii altora se instaurau încet şi-n realitatea mea, am hotărât că  e prea simplu ca să-mi placă şi-am dispărut din peisaj. La propriu, căci m-am mutat la Bucureşti. Acum, în anul şase, când colegii mei fac planuri de căsătorie şi caută nume pentru prunci, eu încă mă mai joc cu păpuşile. De câteva ori pe săptămână, când mă nimeresc la nepoţica mea. Uneori nici ei nu-i vine să creadă.  Când unii se maturizează, alţii au din nou 1 an şi jumătate…

Asta nu e povestea vieţii mele în 10 propoziţii, ci demonstraţia singurei teoreme care-mi mai ridică moralul la ora asta: nu sunt vinovată, ci doar rebelă. Acesta e sentimentul care m-a chinuit dintotdeauna, mi-a explicat o prietenă zilele trecute. Şi a făcut lumină în capul meu bântuit de-atâtea controverse. Mi-a spus că sunt o rebelă, dar fără să mă afişez. N-am ştiut asta până acum, că m-aş fi lăudat mai repede. 😉

Doar am resimţit neadaptarea la mese împănate şi rime stricate. Şi m-aţi pedepsit pentru asta. Astăzi, încă o dată. Ştiţi, uneori mi-ar plăcea să-mi placă sarmalele, Cola şi ţigările. Dar sunt atât de banale, încât nici în text nu-mi place cum le şade.

Întotdeauna când vi se pare ceva sau cineva cu fundu-n sus, întrebaţi-vă mai întâi de unde vă uitaţi dumneavoastră. O fi de la monitor?

Cu respect şi ceva mai puţini nervi,

Miruna

Articolul anterior

Hidratarea- uite-o, nu-i!

Articolul următor

Am rămas fără hobby…

22 Comentarii

  1. Anne

    Haha, am sa-ti pun un tag pe facebook :))

    0
  2. da, da, esti o rebela fina. Eu nu vad nimic invers, cred ca-i din cauza ochelarilor. 🙂

    0
  3. da-mi voie sa adaug: mamele noastre se pot lua de manute linistite :-”
    si, ca o morala, mi-aduc aminte o vorba primita de la profu de fizica din generala (ratacita pe una din cele 2 coli a4 scrise de mana, xeroxate si impartite tuturor): sa nu-ti para rau de nimic din ceea ce ai facut in viata, atata timp cat amintirea faptului nu te face sa rosesti 🙂

    ps: chiar daca stiu ca e spre binele tau, cateodata tot ma intreb: d c ai plecat din cluj? :((

    0
  4. Anne, şi eu l-am desfiinţat din reflex, nici nu m-am uitat ce era 🙁 o aglomeraţie de prieteni? 😉

    Nina, fiecare cu piticii lui.

    Ioana, când le facem cunoştinţă?

    0
  5. Oricand vrei tu. Noi suntem disponibile 😉

    0
  6. Dana

    Ah, în ceea ce ai scris mai sus parcă mă descrii pe mine. Yesss!! Mai e cineva, în lumea asta, căruia nu-i plac sarmalele şi chiftelele:D

    P.S: Hai la Cluj, 😛

    0
  7. Miruna, daca facem cheta de cereri, reusim sa te convingem sa vii la Cluj? ;;)

    ps: Multumesc, Dana!

    0
  8. Fetelor, de acolo am plecat. Dar…nu se ştie niciodată 😉 pregătiţi cafeaua!

    0
  9. Nu trebuie sa vii de tot, ci doar la o poveste, din cand in cand, sa ne mai impartasesti din aventurile tale bucurestene 😛

    ps: cafea? bine, cum doresti. eu ma pornisem sa fac rezervarea in q

    0
  10. Cre’ca e putin si de la gemeni toata treaba asta:)
    Frumos spus, bine gandit si datator de raspunsuri la intrebarile interioare care-i chinuie si pe altii:D

    Cu respect,
    Cineva care se regaseste in randurile scrise de tine

    0
  11. Andreea

    Mai cum le spui tu pe toate asa pe sleau! Citesc fiecare postare a ta si ma regasesc de fiecare data printre randurile scrise de tine. Parca as fi la o sedinta de terapie unde trebuie sa constientizez ce si cum e cu mine.
    Merci frumos, din nou 🙂

    0
  12. Iarasi randurile tale povestesc despre temerile mele. Este o vorba : toate la timpul lor. Si ce daca esti rebela? Ai decis pentru tine…. nu toti avem puterea sa facem asta… Iti urez mult noroc cu noua ta colega de apartament ;)) Ganduri bune doar pentru tine!

    0
  13. Andrei Bugeac

    Cei care nu uita niciodata sa fie rebeli se vor face “vinovati” de a reusi cu adevarat in viata.Stiu ca tu nu vei uita niciodata…

    0
  14. Andrei

    In afara de personalitatea fiecaruia stiu ca cei nascuti pe locul doi sunt predispusi sa fie mai rebeli, multi oameni care au realizat cate ceva important, in domenii diferite, au fost al doilea nascuti, mai rebeli si cu o gandire revolutionara; explicatia ar fi ca primi nascuti fiind mai avansati si conformisti si deci apreciati au starnit in cei mici un puternic imbold de a recupera si chiar mai mult de a intoarce repede lucrurile in favoarea lor

    0
  15. Salut, sunt noua pe aici, pe la ,,comentat”, caci de curand doar am inceput propriul meu blog, insa imi place mult ce si cum scrii, te citesc de ceva vreme. Acest articol are in viziunea mea o usoara urma de nostalgie dupa Clujul prin care am avut si eu sansa sa trec … Iar imaginea si randurile de la sfarsit sunt cu adevarat de impact. Ca veni vorba, ultimul meu articol e si el nostalgic, putin mai ca si al tau, despre relatia dintre mama si fiica, o relatie in care chiar cred. Poate ti-ar placea sa il citesti. Oricum, incantata si mult succes !

    0
  16. Anne

    pai ti-l pun din nou, te uiti, si apoi il desfiintezi daca vrei 😛

    0
  17. Anne

    Ah, nu mai pot:) Anyway, erai aia “pe dos” din imagine, jos 😛

    0
  18. Valeriu

    Dacă nu erai rebelă, expresia “și blondele gândesc” rămânea doar o glumă. 😀
    Uite ceva tot cu lumină în căpușor. http://vimeo.com/10470386 enjoy. 🙂

    0
  19. buna, am citit blogul dumneavoastra si e foarte dragut si as vrea sa va propun un link exchange, daca va intereseaza si sunteti de acord va astept pe
    http://pegas-motorizat.blogspot.com/
    -Ne amuzam ca nu-i impozabil!

    0
  20. 😀 😀 așa-s gemenele 😉 🙂

    0
  21. cami

    parcă am scris eu textul ăsta…mă bucur că nu sunt singura blondă rebelă pe ‘interior’

    0
  22. Marian

    Bravo!
    Suna ca un mod (si filozofie) de viata demn de urmat!
    Don’t you ever change!

    0

Leave a Reply

© 2007-2017 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 179 queries in 0.514 s