Când lumea descoperă. Atunci Twitter, acum Facebook.
Am din nou acea senzaţie. Şi-mi amintesc când ecostin spunea mai demult: “nu daţi blogurile pe twitter!” (din pacate nu am gasit postul respectiv. Costin, poate ma ajuti) Era atunci nebunia la început, încât aproape şi mie mi se părea mai distractiv şi mai interactiv să scriu pe twitter. Să funcţionez acolo era aproape mai plăcut decât să funcţionez pe blonde. Feedback-ul era imediat sau elementul de noutate (pentru alţii, că eu ştiam demult deja..) sau nu ştiu ce a fost… a fost o perioadă, mai ştiţi?
Acum, lumea a descoperit Facebook. Şi lumii îi place facebook. Şi funcţionează constant pe … facebook. Mai nou am aşa o senzaţie că blogurile sunt ca nişte cutii închise, unde greu ajungi, doar fiindcă presupun altă fereastră, chiar dacă sunt doar la un click distanţă. Fiindcă, în ultima vreme, comentariile le primesc împărţite pe twitter şi … facebook. Dacă aş aduna toate reacţiile de la un post, ar fi precis mai multe decât apar în comentariile de pe…blog.
Ceea ce e trist, într-un fel. Fiindcă aceste multiple instrumente de social media în loc să îmi dea sentimentul de expansiune a interacţiunii, îmi lasă impresia de diluare a ei. Oamenii nu mai au răbdare să citească ce s-a comentat, ce a scris ăla de dinainte şi de dinaintea lu’ ăla. Oamenii nu îşi mai dau replici între ei la comentarii, ci fac mai degrabă monologuri. Ceea ce nu e atât de rău, până nu ne obişnuim şi uităm să dialogăm. Să interacţionăm. Să comunicăm bilateral. Mie mi-e dor de vremurile când blogul se transforma într-un soi de forum, comentariile apăreau la câteva minute distanţă între ele şi ajungeau până departe, departe de subiect. Uneori mă simţeam şi în plus şi mi-era drag doar să le urmăresc pe ele. Aveam senzaţia că, intervenind, le alterez cursul firesc. Mda, o ALTĂ senzaţie cu siguranţă.
Aşa că, vă spun eu, dacă-mi permiteţi: Nu daţi blogurile pe facebook! Că nebunia trece, dar blogurile rămân.