Urma un post spart în capul celor care n-au curaj să spună. Celor cărora li se lipesc cuvintele de limbă, fără a putea lua sunet perceptibil de urechea umană. Celor cărora cuvintele le iau viaţă doar ca vibraţii recepţionate în bătăi de inimă. Însă oamenii nu pot alerga cu EKG-ul după ei. Şi nici gânduri nu pot citi.
Apoi m-am oprit, fiindcă toate adevărurile s-ar sparge în capul meu. Fiindcă mi-am consumat relaţiile pe baza unor precedente, pe care prea rar am îndrăznit a le crea eu însămi.
Prima dată în toată viaţa mea, când nu m-a durut deloc. În locul acela… Cea mai scurtă şedinţă de stat la cosmetică din câte vă puteţi imagina. Se spune că durerea dilată timpul şi schimbă percepţia. Să fie adevărat?
Păi, depinde de durere…
Cosmeticiana – o tipă tânără (niciodată nu m-am priceput să apreciez vârsta oamenilor), cu burta mare. Însărcinată. Însărcinată mare, aproape de termen. Mi-a spus că mai au un băieţel de 9 ani. Şi că acum urmează o fetiţă. Că şi-au dorit-o mult.
Dintr-una-ntr-alta, mi-a zis că soţul ei a murit în martie. Ea era la medic să-şi confirme sarcina. El se grăbea acasă. Avea şi un buchet de flori în maşină. Pentru ea. Îşi doreau mult încă un copil.
I-am spus că o admir că l-a păstrat. Mi-a zis că nu ar fi putut altfel. Dar nu am admirat-o numai pentru asta. Ci şi pentru faptul că stătea acolo, în picioare, lângă mine. Pentru faptul că deschidea ochii, chiar dacă realitatea ei nu era cea mai fericită. Că zâmbea când vorbea de fiul ei cel mare. Că avea o cămaşă roz închis.
A lăcrimat scurt, apoi şi-a cerut scuze. Prima dată în toată viaţa mea, când nu m-a durut deloc. În locul acela… Eu stau pe gânduri. Şi nu vă cer scuze. Poate luaţi şi dv un loc.
Pe gânduri.
Săptămâna trecută m-am bronzat organic. Vineri de dimineaţă (sâmbătă aveam marele eveniment: ca o super-naşă ce sunt, mi-a venit vremea să rup turta), m-am înfiinţat la programare, convinsă fiind că e o prostie, dar curioasă să-ncerc marea cu degetul. Şi uşor distrată de această acţiune de blondă tipică. Să vă mai zic că era pe Dorobanţi salonul unde m-am dus? (şi oricât mi-aş dori să glumesc, de data asta nu…)
Bronzarea asta organică e de fapt o vopsitorie cu un pistol special, din care vine vopseaua pulverizată. Dacă aţi crezut că glumeam… nici vorbă! E chiar vopsea. Ceea ce, din nou, mă uşor distrează. Şmecheria cu organic e că mai nou vopseaua e organică. Poftiţi de vă serviţi!
Ce să zic, culoarea s-a tot închis până seara, când arăta foaaaaaaaaarte mişto! (tot în spirit de Dorobanţi) Şi nici nu se împute (ca majoritatea autobronzantelor). E drept că am sacrificat rochiţa, dar să zicem că nu îmi pare rău. Doar şi Ariel-ul are un scop pe lumea asta! Apoi, când am făcut duş (nu ai voie decât după 8 ore) s-a dus şi un strat de vopsea pe canal în jos. Nu s-a pătat vana. Prosopul…câteva umbre. Însă acum arată chiar mai drăguţ, mult mai natural. Sau o fi noaptea de vină? În rest, n-am distrus nimic: nici o lenjerie de pat, nici un sutien, nimic… Acum încerc să întreţin culoarea cu niţel autobronzant şi hidratare. Îmi dă aşa o senzaţie, de zici că eu am fost la mare!
Totuşi, bronzatul organic e o chestie pe care o recomand în cazuri extreme. Adică, merge… Să nu te aud cu solare, că te iau la bătaie.
Pentru acei părinţi care nu pricep că un nou-năcut de 5 kg nu e motiv de laudă. Pentru acei părinţi care cred că “grasă şi frumoasă” are vreun sâmbure de sănătate. Pentru acei inconştienţi care-şi indoapă pruncii până la capacitate maximă. A lor de a la turna pe gât, nicidecum a gâtului de-a înghiţi. Obiceiurile se formează. Tot aşa şi adipocitele. Doar în primii 2 ani. După care te lupţi cu ele o viaţă.
Susţin cu forţă, tărie şi întregul meu suflet preachinuit de persecuţia kilogramelor şi a siluetei de revistă că aş pune TAXĂ PE OBEZITATE INFANTILĂ.
Dreptul la sănătate e prevăzut în cele mai primitive constituţii din cele mai sălbatice ţări. E dreptul omului prin naştere. Iar sănătatea nu implică în nici o formă a sa obezitatea. Astfel, tocmai am demonstrat că pruncilor îndopaţi ca gâştele pentru tăiat li se încalcă un drept din naştere. De către cei care i-au născut.
Aşadar, dacă aceşti cretini de părinţi nu înţeleg (nici nu mai contează de ce) că e rău să fie copilul gras (e rău, e grav, e nociv, e periculos, e trist, e greşit!!!!) să le vorbim pe limba lor: să-i punem să plătească! Da’ bani, domne! Pe fiecare kilogram/corp peste limita legală. Bani!!! Şi să vedeţi că scade Băse TVA-ul.
E ca şi când i-ar pune copilului un ghiozdan plin cu bolovani şi i l-ar coase de spate. Iar copilul ar trebui să-l care prin toată viaţa lui. Doar că bagajul de grăsime e sub piele, nu pe spate, iar ghiozdanul înmulţit pe …câte zone? Toate zonele. Aşadar, până se inventează rotiţe la bagajul de grăsime sau creierul unor părinţi, să-i punem să plătească! Îşi nenorocesc copiii, care nu au nici o vină.
Când lumea descoperă. Atunci Twitter, acum Facebook.
Am din nou acea senzaţie. Şi-mi amintesc când ecostin spunea mai demult: “nu daţi blogurile pe twitter!” (din pacate nu am gasit postul respectiv. Costin, poate ma ajuti) Era atunci nebunia la început, încât aproape şi mie mi se părea mai distractiv şi mai interactiv să scriu pe twitter. Să funcţionez acolo era aproape mai plăcut decât să funcţionez pe blonde. Feedback-ul era imediat sau elementul de noutate (pentru alţii, că eu ştiam demult deja..) sau nu ştiu ce a fost… a fost o perioadă, mai ştiţi?
Acum, lumea a descoperit Facebook. Şi lumii îi place facebook. Şi funcţionează constant pe … facebook. Mai nou am aşa o senzaţie că blogurile sunt ca nişte cutii închise, unde greu ajungi, doar fiindcă presupun altă fereastră, chiar dacă sunt doar la un click distanţă. Fiindcă, în ultima vreme, comentariile le primesc împărţite pe twitter şi … facebook. Dacă aş aduna toate reacţiile de la un post, ar fi precis mai multe decât apar în comentariile de pe…blog.
Ceea ce e trist, într-un fel. Fiindcă aceste multiple instrumente de social media în loc să îmi dea sentimentul de expansiune a interacţiunii, îmi lasă impresia de diluare a ei. Oamenii nu mai au răbdare să citească ce s-a comentat, ce a scris ăla de dinainte şi de dinaintea lu’ ăla. Oamenii nu îşi mai dau replici între ei la comentarii, ci fac mai degrabă monologuri. Ceea ce nu e atât de rău, până nu ne obişnuim şi uităm să dialogăm. Să interacţionăm. Să comunicăm bilateral. Mie mi-e dor de vremurile când blogul se transforma într-un soi de forum, comentariile apăreau la câteva minute distanţă între ele şi ajungeau până departe, departe de subiect. Uneori mă simţeam şi în plus şi mi-era drag doar să le urmăresc pe ele. Aveam senzaţia că, intervenind, le alterez cursul firesc. Mda, o ALTĂ senzaţie cu siguranţă.
Aşa că, vă spun eu, dacă-mi permiteţi: Nu daţi blogurile pe facebook! Că nebunia trece, dar blogurile rămân.
Tot mai des apare această formă ca referire la mine. Să însemne oare că brandingul meu personal e pe culmile sale, că am reuşit să fiu mai mult decât o blondă care gândeşte? Am văzut inclusiv în comentarii că sunt mai degrabă apelată cu Miruna decât cu “copila blondă”.
Am fost sfătuită mai demult să abandonez blondele şi să trec pe numele meu. Asta n-o să se întâmple, vă zic de-acum. Fiindcă sunt pe numele lui tata, iar blondă îmi şade bine. Dar m-aş putea semna altfel. Sau aş putea pe Twitter lua un nume propriu. Deocamdată nu simt această schimbare ca una firească. Dacă aş fi simţit-o, precis nu aş mai fi fost scriind acest post, întrebându-vă ca un copil ascultător ce e de făcut.
Deci, ce ziceti?
