Luna: January 2010 (Pagina 2 din 3)

O să mă uiţi,

Dar îţi vei aminti de mine.

O să se-ntîmple-odată chiar şi treaba asta, căci tot ce e frumos ne trece. O să mă uiţi când mergi acasă, o să mă uiţi şi când te-ntorci, o să mă uiţi când o să îţi faci planuri şi-o să mă uiţi şi noaptea-n cele mai frumoase visuri.

O să mă uiţi atunci când o vei lua de mână, atunci când o vei săruta cu foc întâia oară. O să mă uiţi când îţi va fi mireasă şi-atunci când îţi va naşte prunci. Atunci când îţi va face toate de mâncare şi-ţi va da apă ca să bei când te usuci.

Dar din când în când o să-ţi mai aminteşti de mine.

Când o să îţi vezi planurile împlinite şi visele frumoase adormite-n nopţi. Când o s-o strângi la pieptul tău întâia oară şi-apoi când o să-i ceri să fiţi părinţi. Când toate astea vor fi întâmplate    şi-ţi vei fi aşteptând amiazul,        cu păr cărunt,      paharul gol…     Şi-un gând din tinereţe. Frumos. Dar trece!

De asta zic, o să mă uiţi.


P:S. Morala: mai bine sclerozat decât retrospectiv. 😛

Absenţă motivată

de 39,5 motive.


Febră din asta n-am mai avut de când eram mică şi-am făcut insolaţie la Ocna. Dar eu am crezut că e de la Bonibon, fiindcă ingurgitasem o cantitate peste limita legală stabilită de mama. De atunci, să nu mai aud de Bonibon. Şi nici fan Ocna nu am prea rămas.

A, şi ştiţi ceaiul ăla cu scorţişoară, după care eram înnebunită, de mi-a îngălbenit dinţii şi-am încercat să-l beau cu paiul?! … Eah, ceaiul e noul Bonibon. Chiar dacă singurul lor lucru în comun e faptul că m-am îngreţoşat iremediabil.

p.s. Dacă am vorbit prostii zilele astea, să nu credeţi nimic din ce am zis 😉

sursa

Zilele astea mi-e dor de Cluj

Nu ştiu de ce. Probabil ideea de învăţat, de sesiune şi examene răsună a Cluj în capul meu. Zilele astea mi-e dor de prietenele mele, de camera mea din cămin, de sala de lectură şi de cafeaua încălzită la microunde.

Mi-am tot imaginat cum ar fi fost de-aş fi rămas acolo, pe străzile în pantă şi vremea capricioasă. E tare ciudat cum ştiu că toată şederea mea în Cluj a fost asortată cu nori grei şi ploi bogate, dar amintirile de azi sunt înecate în miros de poveşti târzii cu becul stins şi vopsea proaspătă de calorifer încins.

Mi-e dor de mesele de la BCU şi nesul cu 5mii, de pauzele din curtea din spate şi fustele noastre lungi de vară. Mi-e dor de mirosul de kebap pe care-l găseam dezgustător şi covrigii de la Primăvara. De priveliştea de pe geamul Casei de Cultură şi urcatul pantei din Haşdeu. Ba şi de gălăgia din cantină şi mirosul de ulei prăjit mi-e dor, când mi se face foame. Chiar dacă rar erau apreciate atunci, pe vremea aia.

Iar multe dintre cele pe care astăzi le îmbrac în strai de nostalgie caldă mă făceau să plâng atunci, să-mi caut locul fără să-l găsesc, să plec prea des acasă şi să mă întorc cu inima-ndoită. Am pierdut fără să ştiu bucurii banale şi tablouri de studenţi, doar fiindcă am crezut că, dacă azi nu îmi mai trebuie, le pot servi şi mâine liniştit.

Nu-mi pare rău de ele, ci-mi pare rău de mine. Căci alta mi-ar fi fost şederea în Cluj, dacă aş fi ştiut că îmi e numărată. Ar fi fost mai frumoasă. În realitate, nu doar în amintiri.

Să nu faceţi ca mine. Fiindcă, în realitate, toate şederile ne sunt numărate.

Alte menţionări în presă

  • Weekend-ul acesta apărea în Tribuna un articol despre bloggeri, în care se spune clar şi răspicat că şi blondele gândesc. Mai multe aici.
  • Azi a apărut pe cuvinteonline.ro  profilul Copilei blonde, poate cel mai frumos şi documentat material scris despre mine până acum. Copiii ăştia sunt sibieni de-ai mei şi îi văd tare pasionaţi de ceea ce fac. Rămânem cu ochii pe ei! (Later edit: site-ul nu merge cu internet explorer, folositi alt browser)

Titlul acestei postări e un alt fel al lui “cine mi-s io!”, da’ parcă l-aş lăsa totuşi aşa… Doar ştiţi că nu sunt tocmai cea mai modestă persoană pe care o cunoaşteţi 😉

Iubito, ăştia-s banii, poţi să-i toci!

-Bărbaţii ăştia nu există. Iar cine a văzut vreunul să mi-l arate şi mie, că-l facem muzeu! Că precis al doilea nu se va mai naşte.

Îmi amintesc un banc pe care nu l-am priceput de prima dată când l-am auzit. Zice aşa, cică de ce au bărbaţii tendinţa la riduri verticale între sprâncene şi femeile transversale, de-a lungul frunţii. Pentru că el întreabă încruntat: Unde-s banii? La care ea răspunde mirată: Care bani?!

Iar nedumerirea nu îşi are originea în vreun IQ subunitar, ci într-un fin spirit de observaţie. Sunt convinsă că într-o familie bărbatul e bine să câştige mai mult – chiar dacă nesemnificativ mai mult – ca să se simtă bine în pantalonii lui. Iar nevastă-sa să se simtă bine pe numele lui. Altfel, se nasc frustrări şi nu mă comentaţi, că am dreptate. Iar cei care nu îmi daţi, veţi ajunge să mă pomeniţi. Asta e ca şi mitul nu vrem virgine de nevastă, dar nici bunuri de uz comun. Mai ales când comun are un echivalent în cifre şi trecut afectiv.

Deci n-am înţeles, fiindcă nu-mi vine să râd la bancurile SF. Nu cred că se mai aplică modelul familial cu banii la grămadă, cu bugete stabilite şi îngheţate numărate. Asta doar aşa, pentru toate tipele alea care declară sus şi tare că l-au prins pe Dumnezeu de-un portofel. Nu înseamnă că, dacă vă minţiţi între voi, într-o zi o să plece broască şi-o să se-ntoarcă prinţ. Ştiu că sunteţi fete isteţe şi cunoaşteţi puterea sugestiei, dar, credeţi-mă, şi voi o să mă pomeniţi…

Ca o taină

Sufletul meu e mai simplu, iar parametrii mei mai definiţi. Eu gândesc în termeni mici şi nu conjung din plictiseală.

Însă uneori judec şi emit pretenţii de ce-i bine şi ce-i rău. Fiindcă în lumea mea, valorile astea sunt foarte clar definite. Fiindcă în lumea mea nu există nici un “el” în afara lui tu şi eu. Fiindcă în lumea mea, niciodată nu m-am trezit într-o situaţie cu sprâncenele ridicate şi umerii miraţi. Atât de mult îmi place controlul, încât nici liftul nu mai am răbdare să îl chem.

Azi am ascultat o mărturisire de viaţă, care mi-a fost promisă demult, ca un dar pe care simţi că nu-l meriţi. Iar, când mi s-a pus întrebarea ca unui preaînţelept părinte, eram tot mută de uimire. De judecată. De tristeţe. Fiindcă în lumea mea răspunsul era clar şi dureros. Tot azi o colegă de-a mea a lăcrimat când un bătrân ne-a arătat rănile prinse în bandaje pe picioare. Ştiu că i-ar fi desfăcut nodurile, de parcă în ele ar fi stat prinse rănile. Tot aşa cum eu i-aş fi dat răspunsurile, de parcă ele i-ar fi eliberat  durerile.

Nici vorbă. Fiindcă niciodată tiparul după care mi-am construit lumea nu se va potrivi unei alte ordini. Fiindcă în lumea mea, ordinea o stabilesc eu

 

Continuare

© 2007-2020 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 100 queries in 0.196 s