Luna: January 2010 (Pagina 3 din 3)

Bine-ai revenit, rutină!

Ieri cam pe vremea asta, vacanţa şi-a luat zborul şi a lăsat în urmă tot ce ştiam că rămâne după ce zilele de sărbătoare se sfârşesc: locuri goale şi amintiri frumoase.

Mie mi-e dragă rutina mea, însă atunci când o trăiesc şi nu când o observ. Azi am stat. Mâine mă trezesc. Că într-un fel, îmi era dor chiar şi de ea.

Dopul de la capătul tunelului

Asta e senzaţia care mă enervează până la palpitaţii, la toţi cei douăjde ani ai mei. Că tot tunelul are dop şi luminiţa e o chestie a scenariştilor de SFuri.

Că ciclicitatea e algoritmul după care ni se derulează viaţa şi că nimeni nu le poate avea pe toate. Nici măcar vreo prietenă apropiată, ca să crapi de ciudă pe ea, da’ măcar să ai dovada că se poate.

O să mă chinui până la sânge să rup cercuri vicioase, că destul mi-am muşcat limba aşa că nici nu mă mai doare. Doar că nu ştiu de n-ar fi mai deştept să mă chinui să îmi placă. Un fel de fericire instant, la rece preparată. Fiindcă cercul e perfect prin definiţie, chiar şi dacă e vicios. Că poate punctele-i de rezistenţă slabă ţin tot de treaba cu SFul.

———————

Azi m-am enervat îngrozitor printr-un apel la o memorie afectivă. După ce mi-a trecut (nervozitatea, că memoria mai durează) am văzut dopul. Aştept să pun mâna pe el. Poate mă arde şi încep să cred în luminiţe.

Sau poate nu.

Reminder de măritiş

La furat de busuioc deci! Care vrea să se mărite, bineînţeles. Nici nu trebuie să ai cu cine, visatul e gratis pentru toată lumea 😉

Conform tradiţiei de bobotează.

Cea mai detestată rivală: Berea

Nici una din relaţiile mele cu un băiat nu s-a terminat din cauza unei alte domniţe. Bine, în afară de primul meu iubit, care a plecat tâmpit de una mai mare, care oferea servicii complete, deci nici nu l-am putut condamna. Pe ea însă, da. Şi până în ziua de astăzi, când îmi apare în cale mi se strică respectiva zi cu absolut tot ce ar mai fi putut rămâne bun din ea.

Dincolo de pseudotragicul eveniment, următoarele mele rivale nu mai aveau nici sâni nici fund, disponibili la cerere. Ba nici măcar moravuri uşoare, ca să-mi pot şi eu hrăni imaginaţia cu o figură călcată de maşină sau măcar tunsă zero. Nu, următoarele mele relaţii s-au dus pe apa sâmbetei fiindcă el avea mereu câte o pasiune, cu care se forma un triunghi amoros demn de comedia anului. Unde eu eram prostul principal, bineînţeles. Inteligentul era -ca în toate filmele bune- el, care a făcut de fiecare dată o alegere deşteaptă:  spre deosebire de mine, pasiunea nu l-a părăsit nici în ziua de astăzi. Ea  varia între parametri foarte largi, de la sporturi extreme la sporturi ilegale. Toate dau trăinicie relaţiei. Şi dependenţă, dar nu de iubită.

N-am încercat să-l vindec pe nici unul, pe principiul, pentru a fi cu mine nu trebuie să renunţe la bucuriile lui. Pentru că un iubit nefericit nu îmi foloseşte la nimic. Dar mi-aş dori ca fericirea lui să se hrănească şi din zâmbetul meu, din locurile pe care vreau să i le arăt şi poveştile pe care vreau să i le spun. Care la început erau din categoria “nu-mi vine să cred” şi savurate ca o prăjitură fină, ca apoi să fie mestecate rapid şi scuipate ca o gumă. Ce repede ne obişnuim cu aromele! Şi ce repede ajungem a crede că ceva ni se cuvine doar pentru că am meritat odată… Adverbul e cu intenţie scris legat.

Nu de puţine ori mi-am dorit ca rivala să aibă ţâţe mai mari şi fund mai bombat, să fie vreo frumoasă ori deşteaptă, pentru că astfel aveam varianta cu intervenţii chirurgicale sau culturale şi o excludeam pe aia în care el era prost. Nu de puţine ori şi eu m-am mirat de alegerile pe care le-am făcut. Că mai bine aş fi avut iubiţi urâţi …

Iar ieri s-a iscat o discuţie aprinsă pe twitter, în planuri paralele cu @Buddhabar şi @giapapadia (aici). Arhi a reacţionat ulterior. Oricum, eu cred în continuare că femeia nu va ajunge vreodată să înţeleagă relaţia bărbatului cu berea. Şi mai ales, frecvenţa ei. Vă las să citiţi şi să trageţi singuri concluziile.

Iar pentru doamnele care nu au încă un “echivalent al berii”: puneţi mâna şi faceţi-vă rost! 🙂

Bine v-am regăsit?

Eu am ajuns acasă, dar încă nu am deschis bine ochii. Fiindcă acolo de unde vin erau stropi de fericire, care se usucă-n vântul pleoapelor clipinde. Nu ştiu ce dovleci minunaţi se pot coace în abur de ianuarie, dar nici nu vreau să-mi povestiţi. Mai lăsaţi-mi vremea asta…

Oricum, ceasul ticăie. Îmi înfund pumnii în urechi şi-mi strâng sprâncenele pe ochi, dar tic-tac-ul aleargă fără noi. Şi dovlecii tot or să apară.

Mai rămân de declarat obiectele pierdute şi prinţesele neidentificate . La mulţi ani! 🙂

Pagina 3 din 3

© 2007-2020 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 147 queries in 0.243 s