Luna: December 2009 (Pagina 3 din 3)

Nici ei nu au ştiut de la-nceput

Oricât mi-aş freca vana din baie, n-o să reuşesc s-o fac să lucească aşa ca cea de acasă. Şi oricât de scumpă mi-aş lua salteaua, n-o să mai fie vreun pat care să mă odihnească aşa ca cel de acasă. Patul meu. Iar prăjiturile nu vor fi nici în cele mai alese bucătării la fel de gustoase ca prăjitura cu măr a bunicii. Cu porţie dublă de mere şi mult zahăr pudră.

De data asta, am fost musafir la mine acasă. Genul acela de musafir care şi-ar dori să aibă asta şi la el în casă. Genul acela, care ia fără să-ntrebe, îndeasă-n tolbă şi se face dus. Vă zic, i-aş fi luat pe toţi cu mine, aşezaţi în felu-acela-n juru’ mesei, cu lumânările aprinse-n mijloc şi urmele colindelor din radio. N-o să încep a descrie un tablou de familie, nici măcar cu stângăcia pictorului care n-are atâtea lumini şi culori în cuvinte, cât să reproducă fidel şi să dea mai departe. Acea stare de “mi-e bine”.

Iar ai mei au fost într-unul din puţinele lor momente în care eu să-i percep împreună, ca entitatea “părinţii mei” şi nu luaţi separat, mama şi tata, ca de-obicei.
Poate că nu i-am mai văzut demult, chiar dacă şi pe hol am poze cu ei. Poate că mi-a fost foarte dor, chiar dacă vorbim şi de mai multe ori pe zi la telefon. Precis mi-a fost drag, un drag din ăla, pe care l-ai privi încă puţin, doar-doar ţi se ia şi ţie ceea ce vezi. O armonie aşezată. O hârjoneală de copii mari. O complicitate câştigată nu din lupta cu timpul, ci din prima lor întâlnire. Asta e senzaţia pe care ţi-o lasă părinţii mei. Că merită invidiaţi, chiar dacă uneori te poţi întreba cum au rezistat o viaţă împreună. Dar asta te întrebi tu, ăla cu invidia. Ăla cu dorinţa de a căpăta ceva asemănător. Ăla cu spaima ascunsă-n oase că n-o să ştii face paşii care să te-ndrepte pe un drum. Ăla paralizat de imaginea viitorului în tribunale. Sau în pernele udate nopţi la rând.

Aş zice să nu mai întrebăm neştiutorii. Ci să-i ascultăm când au ceva zis. Voi credeţi c-a ştiut vreun careva de dinainte? Doar au avut curaj să nu se oprească din mers. Ca să treacă pe la o masă cu patru lumânări şi-o coroniţă, cu o copilă blondă şi-o plăcintă cu măr şi zahăr pudră. Iar la anul jucăm la nunta de argint.

Ceea ce vă doresc şi dumneavoastră.

Despre cadouri

Făcând abstracţie de ceea ce se întâmplă în ţară, blonda se piaptănă. Pentru că ea e mereu cu gândul la colinde, la Moş Crăciun şi la cai verzi pe pereţi.

Ne pregătim o lună întreagă şi ne bucurăm pentru momentul Ajunului, al mesei de Crăciun şi al nopţii dintre ani. Se cheamă “farmecul sărbătorilor”. Şi am mai zis, cei care se poticnesc în a surprinde doar aspectul comercial al perioadei pierd timp cu bălăcăritul. Timp pe care l-ar putea petrece bucurându-se. Fiindcă a dărui e o bucurie pe care nu o poţi înţelege până nu o practici.

Actul de a dărui te implică mai întâi emoţional şi doar apoi financiar. Am văzut inele scumpe oferite într-un hal fără de hal şi căcaturi împachetate atât de frumos, că nici nu mai conta cauza, ci doar momentul în sine. Dar e şi ăsta un talent.

Pentru seara de Crăciun, am următoarele sugestii:

  • nu daţi bani celuilalt să-şi ia ce vrea şi ce îi şade. Arată indiferenţă şi îi ştirbeşte bucuria.
  • împachetaţi fiecare cadou separat, dacă oferiţi mai multe lucruri.
  • fontiţele sunt binevenite, orice alt detaliu de asemenea. Arată preocupare. E de bine.
  • puneţi etichete cu nume şi scrieţi felicitări. (dar scrieţi-le, nu e destul doar să le semnaţi! În felul ăsta le personalizaţi)

Încă nu m-am hotărât cum e cu Voucher-ele. Sunt binevenite sau sunt tot un fel de “îţi dau eu banii, tu ia-ţi ce vrei”. Chiar dacă eu m-am foarte bucurat de un gift card, venit la marele fix. Dar de la cineva care ştia precis ce mi-ar plăcea.

Demonstraţie de câştig în criză

Încercând să mă hotărăsc ce pliculeţ de ceai să înmoi în apa clocotindă, le-am luat pe toate la mirosit. Iar ce m-au năpădit nu au fost nişte arome, ci nişte amintiri.

De când eram mică. Şi nu-mi plăcea ceaiul. Dar deloc. În asemenea hal de deloc, încât nici când făceam febră nu mă înduplecau să înghit oribila licoare. Apă dădeam cu plăcere pe gât, dar în stare pură, fără corcituri de felul ăsta. Eram mică şi mofturoasă. Mică am rămas, doar mofturile s-au transformat.

Pe vremea aia nu mâncam mămăligă decât cu lapte. Şi cu străbunica mea. ( Da, să o cunosc a fost o onoare, iar trecerea ei am presimţit-o mai ceva ca reumaticii vremea rea. Poate o să spun odată pe-ndelete…) De mămăligă cu brânză şi smântână nu voiam să aud, ba nici în poze nu o puteam vedea.

Iar cafeaua îmi făcea direct o greaţă din aia mare, mai ales că o asociam cu mama când venea să mă trezească dimineaţa. Mă juram că n-am să pot vreodată cumpăra aşa ceva. Sau din categoria “eu niciodată” era şi faza cu geanta la doamne. Care mi s-a părut o bună bucată de timp ceva extrem, absolut inutil şi puternic chinuitor.



Azi am un soi preferat de ceai, pe care mi-l prepar cu enorm drag. Ba mai am şi cană cu ceşcuţe, care poartă pete brune de scorţişoară în pereţi. Dovada iubirii mele pentru el, ceaiul. Sau pentru mirosul lui de mere coapte. Într-un restaurant tradiţional românesc din New York am mâncat prima mea mămăligă cu brânză. Când m-a atras probabil nu partea organică a mâncării, ci ceea ce venea o dată cu ea. Şi de atunci, am o deosebită plăcere să comand adesea la restaurante: mămăligă cu brânză şi smântână. Iar pe prima mea cafea am dat-o pe gât fără să respir, că altfel n-aş fi trecut de prima sesiune. Adică, aş fi supravieţuit, dar aş fi rămas acolo: la prima sesiune. Între timp, beau cafeaua neagră şi  o savurez din înghiţituri mici, asortate adesea cu poveşti frumoase. A devenit prima plăcere a dimineţilor mele. Şi am ajuns a-mi dori să am şi eu prunci, pe care să-i chinui în zorii zilei, când deschizi geamul  să laşi întunericul în cameră. O cafea şi un chip adormit de copil. Mi-ar plăcea… Iar de genţi, nu căutaţi prin dulapuri, că se huruie toate. Grămadă. Şi nu vă imaginaţi că doar acolo le ţin!

Vedeţi, cu timpul se nasc nuanţe şi gusturile se combină. Cu experienţe. Am zice că am evoluat. În fapt, numărul papilelor gustative scade,  în loc să crească şi el ca tot colesterolul, odată cu vârsta!
Deci tocmai am demonstrat că putem ieşi câştigători şi pe o piaţă în (s)cădere liberă. E chestie de nuanţă. Şi de miros.

sursa

Primiţi procent pe zâmbet?

Hehe, tu ce faţă ai dimineaţa când te duci la “fabrică”?

Experimentul nostru, al lui Adi Ciubotaru şi Alex Negrea mai mult, a fost un generator de zâmbete în dimineaţa respectivă. Iar după asta, ne-am pus pe o bancă să vorbim… numa’ la subiect nu. Oricum, să faci un om să zâmbească înseamnă să-l rupi puţin din rutina lui, să-l scoţi din oftatul cel de toate zilele. Iar tu, personal, te încarci într-un mare fel. Fiindcă din zâmbetele pe care le produci, capeţi garantat procent!
Încercaţi să-i spuneţi ceva haios casieriţei de la supermarket. Care e pe robot automat câtă vreme freacă la codurile alea de scanner. Sau şoferului de taxi. Nici nu ştiţi câtă recunoştinţă şi amabilitate pot fi trezite în ei, când le aminteşti că sunt mai mult decât munca pe care o prestează.

În altă ordine de idei, n-aţi fi zis că o femeie NU vorbeşte mai mult decât doi bărbaţi la un loc. Eah, uite dovada: noul episod pestradă.info ! 😀

Pagina 3 din 3

© 2007-2025 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 112 queries in 0.573 s