Fiindcă pentru unele amintiri nu există “a fost odată”, fiindcă ele sunt ceea ce-ai fost atunci. Nu-nseamnă iubiri neîmpărtăşite în sertare încuiate, nu-nseamnă lacrimi prinse în batiste parfumate. Cu dor sau bucurie, cu jale sau tristeţi.

De ce spun oamenii “când eram mic”, acum sunt mari? De ce zic bătrânii “pe vremea mea”, acum sunt pe a altuia ? De ce trebuie totul raportat la ei, la voi, la alţii, la vremurile alea şi hainele din şifonier. Există vreo constantă? Nici trupul meu nu e decât o parte din ce-a fost când eram mică. Iar pielea de pe vremea mea era mai fină şi cu miros de bebeluş. Iar sufletul, ce parte -din ce-aş fi vrut să fie- o fi rămas ascunsă undeva?

Făceam colecţie de hârtii pentru scrisori. Acele foi mici şi colorate, cu plicuri asortate şi cutiuţe prinse cu funde de mătase, ştiţi de ce vorbesc. Le-am folosit mai mult ca schimb, căci propriu-zis am expediat vreo două. Eu sunt Generaţia emailului şi a messengerului, scrisul cu creionul pe hârtie ne cade greu şi out of trend. Dar cuvântul mi-a plăcut dintotdeauna. Şi într-un gest de-un realism ciudat, am hotărât să le arunc. Că nu-mi mai trebuie şi am nevoie de spaţiu funcţional, nu de ornamente kitsch din toamna secolului trecut. Dar printre ele, am găsit legate bine nişte texte de demult. Când la-nceput a fost cuvântul cel simţit la treişpe ani. Erau împachetate cu secret, îndoite negreşit pe dungă şi miroseau cumva discret. Erau cuvinte de pe vremea mea?

Nu, erau cuvintele copilei, adunate din bătaia maşinii de scris. Sub impulsul unei vârste care te face să zbieri fără motiv. Când crezi că nu se poate să se întâmple altfel decât ţi-ai plănuit vreodată, când juri că te vei mărita virgină şi faci promisiuni pe toată viaţa. Când crezi că toate relele se pedepsesc pe lumea asta şi că modele dovedite merg aplicate cu succes. Şi că îţi garantează fericirea. E vârsta ceea, când îţi arunci ocheade-n recreaţie şi nu-ndrăzneşti să intri la băieţi în baie. Când îţi faci ghiozdanul de cu seara şi ai emoţii pentru teză. Când tremuri c-a urlat o profesoară la ăla care s-a întors în bancă.

Azi ştiu că socoteala de acasă nu se potriveşte mereu cu cea din târg. Şi am înţeles că lucrurile se întâmplă dintr-un motiv, nu dintr-o întâmplare. Am înţeles absurdul unei centuri de castitate şi riscul unui trup încorsetat în valori preluate. M-am consolat cu gândul că orice cuvânt dat, poate fi luat înapoi sau uitat. Pentru totdeauna. Căci nu angajamentul, ci doar uitarea se aplică pe viaţă. Şi-am înţeles că fericirea ţi-o construieşti din bucăţele, fără tipare ori formule. Că fericirea ţi-o ridici cu greutate şi o pierzi din neatenţie.

Nu mai arunc ocheade şi intru fără probleme la bărbaţi în baie, dacă la femei e coadă. Plus, acolo precis a mai rămas hârtie igienică. Nu mai am ghiozdan decât pentru munte şi nici pe ăla nu îl pregătesc din timp. În faţa unui profesor agitat mi-a dispărut tremorul de mult. Iar pe persoanele care urlă le poftesc să urle şi mai tare. Fiindcă am înţeles că gălăgia e un afront la spirit, iar ea nu va putea fi redusă vreodată la tăcere. Doar eu voi putea să o ignor. Voi putea? În ce vremuri…