Rezultatele căutării "ziarul studentesc" (Pagina 1 din 3)

Ziarul Studenţesc se vinde ieftin!

E bine să primeşti din când în când confirmări că felul în care ai gândit o treabă e cel corect. Cel aducător de linişti. Sau neproducător de nelinişti.

Dar e, totodată, şi brutal impactul cu realitatea care ţi-a determinat alegerea. Parcă e mai dulce norişorul de puf pe care îţi permiţi să pluteşti la 5cm de pământ.

Mulţi mă enervează zilele astea. Aş spune “toţi”, dar puţinele excepţii îmi împiedică degeţelele în direcţia aceea pe taste.

Mă enervează colegii ăia care au aterizat din gimnaziu direct în facultate. Problema e că în ziua de astăzi, calitatea de student e comercializată ca superofertă la reducerile de sezon, fără a exista un criteriu pentru a o obţine. Iar dacă rămâne în plus, “pe gratis”, că oricum “dă bine”.

Nu mai pot auzi fraze de genul “nici eu nu sunt de acord, dar…”.

Nu mai pot vedea cum unii tac şi înghit căcatul cu zâmbetul pe buze.

Nu mai pot auzi de fete care îşi aruncă pe esofag în jos impulsul de a-l trimite la origini pe nenorocitul mincinos, scuipând false scuze pentru a mai ieşi o dată la film. Parcă li se prinde curajul cu lipici de corzile vocale şi, în loc să li se asfixieze iubirea de netrebnic, îşi iau rânjetul cu aromă de miere expirată şi-şi oferă inima pe tavă. Riscantă operaţiune. Nefericite prostuţe.

Mă enervează cei care cred că au dreptul să-şi bată joc, dar şi mai rău cei care le permit acestora să respire. Sau le ascultă vorbele pe “laudspeaker” la mobil. La şedinţele alea cu prezenţa obligatorie. Obligatorie aşteptarea preafericiţilor mai mari în funcţii.
În viaţa asta, numai să mori e “musai”, în rest, puteţi face ca mine. Vă ridicaţi şi vă duceţi. Şi nu înghiţiţi decât dacă papilele gustative dau verde. Fiindcă şi gustul se adaptează. Iar încet-încet, intoxicaţia cu mizerii sociale se poate croniciza.

Hrăniţi-vă cu iluzii împachetate frumos şi prinse cu fontă. Dar să plângeţi la volum mic atunci când veţi descoperi conţinutul. Eu n-am de ce sa pup în fundul nimănui. Oricât de parfumat şi uns cu alifii ar fi.

Eu îmi construiesc o bază de date. Una care îmi va folosi mie ca om, ca femeie, fiică şi mamă. Soţie şi nepoată. Apoi ca prietenă şi medic. Una care îmi va folosi să judec orice indicaţie terapeutică semnată de vreun mare doctor specialist. Unele pot determina să te umfle râsul, altele, după caz, plânsul. Ăsta din urmă, la înmormântări, de obicei.

Şi o să-mi consum energia strict în direcţia dorită, nu în cea impusă. Mai bine dorm pentru mine, decât să transpir pentru alţii.

Urmează să revăd oameni care mă știu de dinainte de Și Blondele Gândesc

Când voi citiți asta, noi suntem pe drum spre Cluj, mergem la întâlnirea de 11 ani de la terminarea facultății. Adică eu merg, domnul doctor e plus unu. Ce plus unu!

În timp ce conduceam astăzi spre șantier, unde m-am întâlnit cu macaragiul care vine săptămâna viitoare, mă întrebam ce îmi doresc de la această revedere. Un pic mă tem, dacă e să vă spun sincer.

Continuare

Biografie sub formă de leapşă

Drăguţă leapşa, mulţumesc frumos, să trăiţi, să mai aveţi şi alte idei bune. Acesta este un post pentru mine, nu mă certaţi că l-am scris. Uneori mai are omul nevoie să se creadă buricul pământului.

  • La 6 luni făceam “vai vai, tătelu’ “, un fel de vorbă pe care m-au învăţat s-o zic, ca să aibă de cine se distra. Dacă o întrebi pe mama, va spune că la 6 luni ziceam poezii. Eu nu-mi amintesc, deci nu o pot contrazice 😛
  • La 4 ani deja mă uitam ca bezmetica la Sissi.
  • La 5 ani cred că am mers prima dată la grădiniţă. Şi îmi doream să stau la bloc, ca să am mulţi prieteni.
  • La 6 ani am schimbat grădiniţa şi am început să învăţ germana. La serbare ştiam pe de rost rolurile tuturor celorlalţi copii. Şi eram foarte slabă şi ştirbă.
  • La 7 ani am făcut prima temă: o pagină de bastonaşe. După primele 2 rânduri, am obosit în asemenea hal, că a trebuit să mă ducă mama la o plimbare, să mă recreez.
  • La 8 ani ratam premiul întâi din cauza unui 8 la muzică. Eram în clasa întâi şi probabil singura fără coroniţă. Antitalentul la muzică mă urmăreşte de atunci încoace.
  • La 9 ani mi-a murit străbunica. Şi am rămas cu o frică groaznică de sufrageria noastră. Plus, cu o scârbă de garoafe şi bujori.
  • La 10 ani aveam minijup mulat şi tricou cu buricul gol la ziua mea. Am şi poze. Eram în clasa a treia, cred că anul în care am mers cel mai puţin la şcoală. Învăţătoarea noastră era în concediu de maternitate şi o înlocuia o cretină care ne-a zis că 50 e număr impar. Ai mei se bucurau să ştie că mă uit la RTL2 decât la dobitocii de la catedră. Şi tot în anul ăla am ieşit prima dată din ţară: Austria, Germania, Belgia. Am fost la Schonbrunn. Şi am început să înţeleg acţiunea filmului de la 4 ani.
  • La 11 ani nu mai ştiu.
  • La 12 eram într-a cincea şi am plâns 3 zile că vreau pantofi din ăia cu platformă, de se purtau nevoie mare de piţipoancele vremii, prin spatele blocurilor. După 3 zile m-am oprit din bocete, că impresia artistică nu avusese efectul scontat. Ai mei erau de neclintit.
  • La 13 ani am avut cel mai fain an din generală. Am început să scriu poezii. Şi am suferit cumplit când băiatul de care îmi plăcea a scuipat pe jos în curtea şcolii. Ce urât! 🙂 La 13 ani l-am cunoscut pe Narcis şi am făcut emisiunea la Antenă.
  • La 14 ani mi-am făcut o îngrozitoare poză de buletin, care m-a urmărit până nu demult. Şi Ada (prietena mea cea mai bună) a plecat în America.
  • La 15 am fost deşteaptă tare la Capacitate şi boboacă la Bruk. Apoi l-am cunoscut pe el, am fost la prima întâlnire, ne-am ţinut de mână şi când ne-am pupat nici nu ştiam cum se face.
  • La 16 ani am fost în SUA. Şi am visat în engleză.
  • La 17 ani mi-a frânt inima cel mai mare dobitoc pe care vi-l puteţi închipui. Şi asta, în doar 3 luni de zile.
  • La 18 ani am dat un chef monstruos cu prieteni buni şi lacrimi înghiţite pe ascuns. Am primit inelul de pe dreapta, de care nu m-am mai despărţit de atunci.
  • La 19 ani am intrat la facultate în Cluj. În primele 2 săptămâni eram ca în tabără, după aceea a început să-mi fie somn.
  • La 20 ani l-am descoperit pe el, probabil băiatul care m-a iubit cel mai mult dintotdeauna. Cel care m-a trimis la Ziarul Studenţesc din Cluj. Singurul meu iubit care căuta să-mi citească textele. Pe vremea aia nu aveam blog, ci doar un folder în my documents, pe care-l ascundeam cum puteam de bine.
  • La 21 ani nu mai ştiu. Facultate şi câteva mici drame pasagere. Dar frumoase pentru sufletul meu. Şi mi-am făcut blog 😀
  • La 22 ani m-am mutat la Bucureşti. A fost poate cea mai bună decizie din viaţa mea. Şi-am cunoscut un super tip. Pe care, între timp, am reuşit să-l iert că e atât de super şi atât de puţin al meu.
  • La 23 ani am intrat în câmpul muncii, la ELLE România. Poate cea mai interesantă chestie care mi s-a întâmplat. Am început să mă fac mare.
  • La 24 ani am atins prima mie de abonaţi pe blog. Şi într-o sâmbătă de octombrie târzie, m-am plimbat prin parc. Şi m-am uitat cu jind la salciile tolănite pe malul lacului. Şi la ei. Uitaţi-vă şi dumneavoastră. Cum să nu-ţi doreşti aşa ceva.

*Dau leapşa mai departe Ştrumfiţei,Ninei, Corinei şi lui Jamilla, Orin şi Ştef. Şi oricui îi mai place.

Pe locuri, fiţi gata, start!

Începe nebunia cu Roblogfest, ediţia din 2009. M-am uitat şi eu pe pagina evenimentului, că anul trecut l-am prins doar pe picior de plecare şi chiar voiam să scriu un material pentru Ziarul Studenţesc. Da’ faza a trecut până m-am trezit eu să scot creionul şi hârtia… Acu’ am ciulit urechile, acu’ rămân cu ochii în patru, îmi pregătesc lăbuţele să aplaud aprig premianţii. Şi nu numai, că sunt prieteni pe acolo.

  • Deocamdată nu l-am văzut pe Chirilă nominalizat, dar precis puberele admiratoare îşi vor reveni din leşin până la încheierea propunerilor şi se vor isteriza în clickuri şi răsclickuri, că măcar atâta pot face şi ele pentru idol. Nu că aş avea ceva cu obiectul venerat în sine (mă refer la opera artistului, desigur), că doar ce bărbat trecut de treizeciul cel aducător de chelie nu visează la fane leşinate şi dispuse. Sau disponibile era? :p
  • La categoria cel mai popular blog am văzut neaşteptat de multe bloguri. Alături de cel mai popular blog. No offense, people. Acum, având în vedere că nominalizările sunt şi cu autoservire, mă întreb: O fi ca la Oscar, până şi simpla nominalizare să aducă augmentări de milioane pe episod? Că altfel, nu-mi imaginez câtă naivitate pe cap de clickăit să deţii pentru a înscrie propriul blog acolo? (aş fi curioasă dacă scrie pe undeva treaba asta)  No offense again, că am văzut şi prieteni pe acolo. Care precis apar pe listă în urma “pilelor” băgate de duşmani. (eah, hai că v-am scos la faza asta! daţi o apă plată!)
  • Mai observ că adevărata luptă pentru titlul de “most sexy” se dă între bărbălăi, nu între gagici. M-a băgat şi pe mine Diana Bobar în ceva joc din ăsta de adulţi, cu toate că am avertizat-o că e pasibilă de zdup. Concursul nu e pentru copii… Să nu zici că nu ţi-am zis :p Mulţumesc frumos pentru intenţie, chiar dacă partea de “micro” nu mă prea încântă din principiu… 😀
  • Mă distrează expresia “dot ro”. Îmi aminteşte de două chestii, 1. cum ne-a explicat profu’ de info într-a 9a să pronunţăm întotdeauna “si-plas-plas” sau “ce-plus-plus”, niciodată “si-plus-plus”, cică româno-americana e semn de ieftin şi prost. Cu toate că am auzit că taxele sunt mari şi campusul beton. :p Şi 2. cum râdeau ăştia de mine, când îmi chemam taxiul la căminul din Cluj, la “Siti CEntral” [City Central]. Da’ era singura formulare pe care tanti de la vorbitor o recepţiona. Iar eu mă adaptez iute.
  • În rest, numai de bine, mulţumiri celor care mă iubesc declarat 😉


Şi, în altă ordine de idei, vineri seara, care sunteţi în zonă şi vreţi o pauză de la sesiune sau o alternativă la zbenguiala din discotecile înghesuite vedeţi că mergem la întâlnire cu Ion Barbu, în cadrul unei ediţii speciale Booktalks. Cred că partea cu “speciale” se referă şi la faptul că Andrei vine pe post de căscat gura şi băgat de vină. Înseamnă că a ajuns în unul din punctele în care şi-a dorit, unde proiectul se ridică în două picioruşe şi face primii paşi singur-singurel. Felicitări, aşteptăm majoratul!

Prima mea experienţă Deko

Tocmai m-am întors de la show-ul din seara asta, din club A. Unde trupa Deko a prestat în faţa unui public numeros şi foarte comunicativ. Cu scop caritabil.

Un calcul simplu (am pile la organizatori :p ) mi-a arătat că au fost vreo 270 de persoane. Vă zic, eu am stat undeva cocoţată, atât de multă lume era. Şi am râs cu lacrimi şi dureri de fălci. E prima dată când văd trupa Deko live. Iar lângă noi acolo, era un grup de oameni care aveau hohotele atât de molipsitoare, încât  îi puteai bănui că sunt plătiţi să râdă fain. Mie mi-a plăcut mult, l-am băgat pe Teo în feedreader, l-aş fi luat şi acasă, pe toţi trei, de fapt, că şi-aşa n-am televizor :p Glumesc, chiar mi-au plăcut băieţii. Cred că au rezonat cu o parte a Clujului meu, a vieţii de acolo, a perioadei Ziarul Studenţesc, pregătirea pentru OC… multe. Mai ales că azi am primit două telefoane care m-au superbucurat, din zona acelor vremuri 🙂

În fine, seara asta a dovedit încă o dată că teoria aia cu naturaleţea care cucereşte inimi (asta e afirmaţie, nu declaraţie :p ) şi descreţeşte frunţi e omnivalabilă. Închei solemn, felicitând organizatorii şi prietenii lor ( hoinaru, Simona şi Luci ), şi vesel, cu o glumă marca Teo (parcă):

Eu nu cred că toţi oamenii sunt proşti. Da’ sunt destui.

Subscriu. Noapte bună!

Prejudecâţi şi paradoxuri în blogosferă?

Prima “cercetare” pe care am executat-o cu scop informativ în legătură cu subiectul “BLOG” a fost undeva prin preajma ultimului RoBlogFest, în intenţia de a publica materialul în Ziarul Studenţesc. Asta nu s-a mai întâmplat, căci evenimentele s-au precipitat, toată presa vuia pe tema asta, iar noi nu voiam să plictisim studenţii.

Cert e că atunci am văzut pentru prima dată “Cristian Manafu” pe ecranul monitorului şi pe el într-un filmuleţ pe Youtube, în care -şi acum ţin minte- spunea că tocmai asta e marea limită a blogului -faptul că nu are limită. Fiindcă oricine poate ajunge oriunde, să citească orice, iar atunci se complică treaba. Nu e chiar aşa uşor să-l aduci pe om la tine să citească bolboroseliile, când poate merge oriunde altundeva.

(Uite, Tudor Chiriliă. E un fel de blogger conştiincios, însă fără a se implica direct în blogosferă. Şi nu duce lipsa de trafic, har Domnului! Însă el mizează pe imaginea lui profesională (şi pe toate adolescentele isterizate şi cu acces la net). Îşi foloseşte blogul într-un fel isteţ pentru o promovare nouă la noi, pe care o controlează direct. Păstrează o distanţă clară de viaţa lui privată, probabil şi blogul e un job. Dar cred că îi face plăcere. Şi eu am fost o adolescentă isterizată, acum sunt doar isterizată.)

De Zoso citisem prin presă, inclusiv minunăţia că e primul blogger român care apare în Wikipedia. Am privit cu uimire blond-admirativă acest fapt, până s-a dezlegat misterul şi mi-a spus cineva că în Wikipedia oricine poate scrie cam orice. Bine, să zicem că Zoso nu e oricine, dar încă nu am o vechime suficientă ca vizitator al blogului său pentru a emite o părere coerentă. La prima vedere, cred că e băiat isteţ pentru că rămâne în top, chiar dacă e poate unul din cei mai înjuraţi români din blogosferă. Pentru că nu se ia numa’ de Băseşti şi mătuşi Tamara, ci inclusiv de nea Caisă ăla din faţa blocului. Iar paradoxul se construieşte la punctul în care realizezi că multe (eu nu am simţul estimărilor procentuale) din comentariile lăsate la el sunt înjurături de mare clasă. Îmbrăcate în ţol festiv, aşa ca atunci când îţi scoţi căţelul duminica la plimbare.

Tot atunci aflam un fapt care continuă să fie de actualitate (din câte îmi zice google): că şi blogosfera e o lume a bărbaţilor. Aş spune că doamnele au lucruri mai importante de făcut decât să taie frunza pe net, dar mă abţin. Cert e că fenomenul se manifestă nu doar cantitativ, ci şi calitativ. Adică, blogurile de top au autori masulini. Mare mi-a fost mirarea, când a răsărit în articolul ăsta din Biz “un blogger în fustă”, după cum i-am spus. Şi mă întreb… oare de ce doar 1?

(Personal, citesc şi blogurile fetelor, uitaţi-vă în blogroll că nu mint. Şi nu vă imaginaţi că din spirit de solidaritate. Dar de multe ori, am văzut fete cu user din care nu poţi trage o concluzie privind sexul deţinătorului)

Okay, blogosfera are câteva prejudecăţi referitoare la sex (ăla din codul genetic, nu ăla de la TV) şi la locaţie. Asta cu domiciliul bloggerului e un paradox în sine, căci limitele netului sunt fluide, dacă sunt, mă-nţelegeţi… Doar că amu au răsărit întâlnirile între bloggeri, bisericuţele şi prieteniile, iar ora fixă se dă, ca de obicei, în Bucureşti.

O altă limită depăşită de anonimatul, pe care ţi-l conferă internetul, este vârsta bloggerului. Am auzit cu toţii de copile de 7 ani şi puşti de 11 care povestesc poveşti cu făcutul ghizdanului seara pentru a doua zi la şcoală, când dau dictare şi nu ştiu unde vine linuiţa în expresia “să fim serioşi!”. Pardon, fără cratime pe-acia, dar întotdeauna e bine să gândeşti mai întâi şi doar apoi să scrii. Exact my point! (Personal, sunt sceptică în ceea ce priveşte veridicitatea compunerilor la şapte ani, dar dacă e adevărat mi-e milă şi atât. Eu încingeam nişte jocuri la vârsta aia, de nici la masă nu-mi trebuia când mă chemau.)

Însă, întotdeauna primul contact e cu conţinutul blogului şi doar apoi cu autorul lui. Mie mi s-a întâmplat să ajung pe teoblog.net şi să revin chiar. Iar într-un târziu abia, am făcut clickul care mi-a adus informaţia că băiatul ăsta are 17 ani. Eu am 22. Nu e mare diferenţa, dar mă gândesc aşa.. când eu eram “domnişoară, la liceu”, el era în clasa a…treia?! Da, posibil. Şi cu toate astea, mă interesează ce scrie. M-am şi abonat şi îl felicit.

Însă nu pot să nu mă întreb oare câtă compatibilitate există între generaţia mea, cea de peste mine şi asta la care abia îi dau ochii? (asta e împărţirea lumii înainte şi după blonda asta) Oare ce credibilitate prezintă o puştoaică în faţa unui cititor trecut de 40? V-aţi mira să ştiţi câţi prieteni de-ai părinţilor mei intră aici pe blog. (cu toate că s-ar putea să exagerez deja cu punctul ăsta de referinţă, că încă n-am pus eu coada la prună. Dar poate tomcai de asta e relevant.)

Oare ce înseamnă să te faci de mândra minune sau Contează în ochii cui te faci de ruşine? Sau ambele exprimări sunt expirate în update-ul constant din online…

Pagina 1 din 3

© 2007-2022 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 115 queries in 0.276 s