Dl student Deviţă Bolovan

*pentru a înlătura orice legătură şi confuzie cu realitatea precizez: voi folosi date şi nume din arhiva unei minţi blonde

Care aţi avut colegi la şcoală, care să fi fost prunci de profesor, carne de rector şi sânge de prodecan? Care aţi avut colegi -nepoţi de feţe palide sau -prieteni apropiaţi cu ele? Sau foşti colegi de-ai aristocraţiei din sistem? Poate vecini de-ai lor? Careva, ceva?!

Toţi ştim povestea clasică: faci aceeaşi lucrare cu fiul doamnei profesor X, il lasi sa copieze, că deh, se cheamă schimb de opinii (când de fapt singurul schimb se produce în topica frazei tale, dar la el pe hârtie). Se afişează rezultatele: tu şapte cu minus, el zece cu felicitări. Înghiţi în sec şi baţi în lemn; doar se putea şi mai rău. Pentru tine, evident, că pentru celălalt nu e cazul să îţi consumi din stocul de grijă prefabricată.

(Avem şi noi colegi, de te prinzi cu mâinile de cap şi brusc îţi propui să nu te mai apuce durerea de măsea niciodată. Că uneori se nimeresc nefericiţi prinşi la mijlocul unei prietenii cu respectivii -ale căror calităţi de omenie nu le contest! pe bune – şi se văd obligaţi să apeleze la serviciile lor de “specialitate”. Rog a se oberva ghilimelele. Eu am hotărât de mult să nu mai îmi fac sânge rău, păcate aiuria şi să-mi văd de treaba mea, că poate mai şi supăr pe careva, de nici popa cu slujbe nu mă mai scoate din ea facultate.)

Astfel încât, de la o vreme am adoptat teoria că un dascăl corector, când vede un Popescu faimos pe foaia de examen, pune o notă de bun simţ nu neapărat în urma unei intervenţii directe (nici la una divină nu mă refer!) ci dintr-un fel de “ruşine de ruşinea celuilalt“, mă-nţelegeţi. Iar azi beau o cafea cu un tip, să-i spunem B. , fericit aspirant al unei diplome cu termenul “Medicină” în titlu, după tradiţia medicinei în familie. Şi îmi zice că are două restanţe. Eu, ştiindu-l isteţ şi deschis, îl întreb cu o ignoranţă desăvârşită, jignindu-l de-a dreptu’, dacă mă gândesc mai bine: auzi, măh, da’ tată-to ce păzeşte?

Iar B., din două fraze pe înţelesul blondelor, îmi desfiinţează urgent presupunerea optuză şi-mi zice: Pentru că n-am vrut. Ştii că aş putea termina facultatea mergând de trei ori pe an la şcoală. M-ar costa două telefoane, 50 cenţi. Dar nu. Tocmai pentru că mi se cunoaşte numele şi pentru că nu am nevoie de eticheta de “bolovan”. Mi-a povestit cum l-a picat dintr-un orgoliu tipic profului frustrat. Iar eu aş zice că dintr-o speranţă de a vedea o faţă palidă sau o voce uscată (în telefon) umilindu-se după un nenorocit de cinci pentru B. Şi mi-a mai zis că toate notele lui încep de la zece în jos, nicidecum de la zero în sus. Adică, examinatorii nu se uită la ce ştie, ci sunt atenţi la ce omite.

Şi îţi spun acum, dacă am uitat atunci, că ăsta nu e neapărat un lucru rău, chiar dacă pe tine te scoate din pepeni şi te trimite la alea 5 beri de care ziceai, ca să îţi speli mintea după un examen, numa’ cât să te apuci de următorul. Eu ştiu că eşti băiat isteţ, dar cred că şi-au dat şi ei seama Iar pe mine atitudinea ta m-a bucurat că te cunosc (nu că aş fi fost tristă până acuma :p).

Şi mă întreb, B., acolo unde nu e vorba de un caz asemănător alui tău, ce fac oare profii ăstia palizi rău ?!