Cică mamele de fete şi mamele de băieţi sunt construite din materiale diferite, de parcă producătorul le-ar fi ştiut destinaţia dinaintea inventării ecografiei de 12 săptămâni.

Mitul soacrei cu un ochi la spate şi gheare ascuţite

Mitul există, soacra se formează. De cei care cred în ea. Deci, dacă mă întrebaţi pe mine, nu s-a născut mamă de băiat căreia să nu-i placă de mine. Ba se mai trezesc unele în ultima vreme care mă plac mai mult decât feciorii din dotare, deci ţin să precizez că nici una din extreme nu-i bună.

Eticheta de “soacră” mă scoate din sărite, doar fiindcă sună negativ din start. Şi vă povestesc ceva. De când eram mică. Bunica din partea tatălui şi mama mea s-au înţeles foarte bine de cât sunt eu să-mi amintesc. Nu mai spun că la orice ceartă de-a alor mei, bună-mea asta niciodată nu-i lua partea lu’ tată-mio, de ziceai că e lumea femeilor împotriva lui.

Aşa că îmi veţi înţelege nedumerirea când am auzit-o pe mama prima dată prezentând-o pe bunica drept “soacra mea”. Ştiu precis că m-am uitat ciudat şi nu am înţeles ce i-a venit lu’ mama să vorbească aşa vorbe grele şi în asemenea moment prost, când mai era şi bună-mea de faţă! “Soacră” suna rău în capul meu, da’ rău de tot, ca mama vitregă din Albă-Ca-Zăpada. Ulterior am dedus că ceva e stricat la mine, că în rest nimeni nu reacţiona. Şi mi-am însuşit expresia în vocabular, ca pe cuvintele alea pe care le bănuieşti, chiar dacă nu le-ai căutat niciodată în dicţionar.

Nu toate soacrele sunt “soacre” şi nici toate mamele vitrege cotoroanţe.

-Bărbaţii ăştia nu există. Iar cine a văzut vreunul să mi-l arate şi mie, că-l facem muzeu! Că precis al doilea nu se va mai naşte.

Îmi amintesc un banc pe care nu l-am priceput de prima dată când l-am auzit. Zice aşa, cică de ce au bărbaţii tendinţa la riduri verticale între sprâncene şi femeile transversale, de-a lungul frunţii. Pentru că el întreabă încruntat: Unde-s banii? La care ea răspunde mirată: Care bani?!

Iar nedumerirea nu îşi are originea în vreun IQ subunitar, ci într-un fin spirit de observaţie. Sunt convinsă că într-o familie bărbatul e bine să câştige mai mult – chiar dacă nesemnificativ mai mult – ca să se simtă bine în pantalonii lui. Iar nevastă-sa să se simtă bine pe numele lui. Altfel, se nasc frustrări şi nu mă comentaţi, că am dreptate. Iar cei care nu îmi daţi, veţi ajunge să mă pomeniţi. Asta e ca şi mitul nu vrem virgine de nevastă, dar nici bunuri de uz comun. Mai ales când comun are un echivalent în cifre şi trecut afectiv.

Deci n-am înţeles, fiindcă nu-mi vine să râd la bancurile SF. Nu cred că se mai aplică modelul familial cu banii la grămadă, cu bugete stabilite şi îngheţate numărate. Asta doar aşa, pentru toate tipele alea care declară sus şi tare că l-au prins pe Dumnezeu de-un portofel. Nu înseamnă că, dacă vă minţiţi între voi, într-o zi o să plece broască şi-o să se-ntoarcă prinţ. Ştiu că sunteţi fete isteţe şi cunoaşteţi puterea sugestiei, dar, credeţi-mă, şi voi o să mă pomeniţi…

Întrucât cred că prostituţia e mai puţin curvă decât politica, m-am apucat de meserie, după cum vedeţi: am pus un banner. (explicaţie: “banner” e chestia aia de deasupra care invită subliminal românul la vot.)

Şi da, acest post e un disclaimer. Faţă de mine, în primul rând. Atât mai zic, banner-ul ăsta nu e pentru pantofi. Şi nici pentru orice fel de altă plăcere personală. Dar, adesea, înmormântările costă. Iar eu am ajuns să o plătesc pe a mea. Deocamdată cu bani.
Dar ăsta e alt film. Încă nu ştiu dacă dramă, thriller sau horror.

Revenind.
Am încredere că şi dv gândiţi, chiar dacă unii vă vor blonde 😉

Despre viitor nu vreau să ştiu detalii, nici măsurători ori date pentru reperat. Căci dac-or fi acorduri graţioase de-ntâmplări scoase din cărţi, le voi culege cu atenţie, gustându-le pe toate bine. Nu vreau să ştiu nici ce culoare ori ce parfum îmi va plăcea, nu vreau păreri de vrăjitoare şi nici urări de la mulţi ani, sentenţioase. N-am întrebări, nu cer răspunsuri, însă-mi mărturisesc o singură curiozitate:

merită oare ?