Bac 2005. Examen scris la limba şi literatura chineză. Oficial îi zice matematică.Simt şi soarele cum mi-a orbit privirea când am ieşit din întunericul clădirii unde am dat proba. Şi prima gură de aer stătut pe care am tras-o, expirând din străfundul sufletului meu orice urmă de logaritmi şi cosinuşi, care, oricum, nu şi-au găsit aici locul vreodată. Doar cât să iau o nenorocită de notă şi să promovez cu glorie mediocră. Sunt şi realistă uneori, şi nu îmi setez aspiraţiile pe zgârie-nori. Că oamenii sub 1.50 tre’ să-şi cunoască lungul nasului.
(Şi nu, nu eram blondă pe atunci)
(Şi nici sub 1,50m nu am 😉
Credeam că e maxim ce poţi simţi după un examen.Dar au venit altele. Şi nu o să zic admiterea la facultate, că aia a fost o probă de viaţă, nu de ştiinţă, pentru mine. Dar, despre asta, în altă ordine de idei.
O să zic: Anato1 (când o săptămână nu mi-a văzut soarele obrăjorii, cu excepţie de o jumătate de oră, cât am mâncat un tiramisu leşinător de bun la o prietenă. era ziua ei), Biocel.
Cam astea au fost examenele care mi-au pus ritmul cardiac pe butuci şi neuronii pe sfoară. La cote care nu se regăsesc în sistemul de valori practicat de ISE.
Şi la cote care nu se regăsesc în vreun sistem, au fost momentele când am ieşit din sală. Cu gura până la urechi şi cu urechea în telefon. Să dau mai departe vestea cea bună.
Ieri, am ieşit într-o veselie ciudată de la morfopat. Materia aia cu morţi proaspeţi pe mese şi sânge prelingându-se din ei. Materia aia pe care toţi “civilii” o confundă cu anatomia. Care pe toţi “non-civilii” îi bagă în fibrilaţii, insomnii şi săli de lectură. Am trecut şi eu pe acolo, uneori cu mai mult, alteori cu mai puţin folos.
Dar momentul în care auzeam în telefon că am promovat, chiar şi mediocru, a fost oaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaah!!! V-am spus că de la o vreme cred în minuni. Mama mi-a zis că a aranjat ea, să fie bine. Şi se pare că, în faţa autorităţilor supreme, gândul unei mame are greutate moleculară din aia mare, de nu trece neluat în seamă.
